România 2018: trezirea forţei şi contraatacul imperiului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
În definitiv, totul este despre libertate (sursă foto: Chris Barbalis)
În definitiv, totul este despre libertate (sursă foto: Chris Barbalis)

De regulă, trecerea într-un nou an este un prilej de rezoluţii. În ceea ce priveşte anul 2018, acesta va fi cu siguranţă unul istoric. Semnificaţiei sale simbolice (centenarul Marii Uniri) i se adaugă una cât se poate de concretă: este un an decisiv pentru supravieţuirea democraţiei româneşti.

În 2018, România este la răscruce. Are de ales între o autostradă modernă care virează la Vest şi o potecă tenebroasă şi prăfuită care duce către Răsărit. Nu există cale de mijloc, iar pentru prosperitatea şi progresul nostru alegerea nu poate fi decât una: Vestul, democraţia, liberalismul. În câteva cuvinte, o renaştere naţională în cel mai bun context istoric şi geopolitic pe care îl putem avea. 

Istoria are coincidenţele sale aproape înfricoşător de simetrice. Renaşterea României poate avea loc fix 100 de ani după naşterea sa. Atunci, pe lângă contextul internaţional favorabil, a fost nevoie de două elemente pentru ca obiectivul nostru naţional să reuşească: implicare şi consens. Şi nu doar din partea elitei politice, ci din partea fiecăruia dintre noi. Aceasta ar fi trezirea forţei. Şi aceasta trebuie să fie rezoluţia noastră, a tuturor pentru 2018: să luptăm împreună pentru o Românie în 3D – democratică, dezvoltată, demnă. Dar asta nu va veni deloc uşor, pentru că imperiul contraatacă, atât în plan intern (dinspre exponenţii sistemului „CRIB” – comunist-rural-industrial-balcanic, în registrul lui Barbu Mateescu), cât şi în plan extern (dinspre Est).

Democraţie  

În ultimii ani, după reactivarea ambiţiilor revizionist-expansioniste ale Rusiei, clivajul dominant al politicii internaţionale s-a schimbat în mod fundamental: nu mai vorbim de dreapta versus stânga, ci de democraţii liberale versus iliberalism. Aproape peste tot în Europa, tururile finale ale proceselor electorale nu au mai opus candidaţi de centru-dreapta şi de centru-stânga, ci moderaţi adepţi ai democraţiilor liberale versus populişti extremişti susţinuţi de Kremlin. Acolo unde Rusia nu a găsit aliaţi în rândul jucătorilor politici relevanţi, a reuşit totuşi destabilizarea establishment-ului democratic prin atacuri informatice (SUA), susţinerea mişcărilor anti-UE (Marea Britanie) sau a celor separatiste (Spania). Cine crede că noul clivaj politic mondial nu s-a replicat deja şi la scară naţională în România este naiv sau de rea-credinţă.

După câştigarea puterii în 2016, coaliţia PSD-ALDE a început un proces sistematic de capturare a statului, încălcând aproape zilnic câte o linie roşie: cenzurarea vocii opoziţiei în Parlament, acapararea companiilor cu capital de stat, subordonarea Consiliului Concurenţei, controlul agenţiei naţionale de ştiri, a radioului şi a televiziunii, intimidarea ONG-urilor. Miza supremă este îngenuncherea definitivă a justiţiei, exact cum s-a întâmplat recent în Polonia. Acesta este scopul real al actualei puteri, pus în operă de comisia Iordache.

Cine crede că similitudinea cu Polonia e doar o coincidenţă este, din nou, naiv sau de rea-credinţă. Miza este una regională, nu naţională, iar instrumentele sunt mereu aceleaşi: punerea în operă a unui scenariu de instaurare a unui regim iliberal autoritarist, care este incompatibil, de bună seamă, cu principiile statului de drept. De fapt, şi discursul coaliţiei PSD-ALDE pare tras la indigo cu cele ale majorităţilor toxice din Polonia şi Ungaria: apărarea „valorilor tradiţionale”, „pericolul” Soros şi invocarea suveranităţii ca pretext pentru impunerea unui naţionalism economic îngust şi diabolizarea băncilor şi a multinaţionalelor. Ba chiar liderul ALDE Călin Popescu Tăriceanu şi-a declarat făţiş admiraţia faţă de „reformele” din justiţia poloneză. În Polonia, s-a ajuns într-un punct fără întoarcere, iar consecinţele pe plan extern sunt catastrofale: Comisia Europeană a activat articolul 7 pentru prima oară în istoria UE, transformând regimul de la Varşovia în „bolnavul” Europei.

Merită menţionat şi faptul că UE trebuie să-şi facă o prioritate din prevenirea apariţiei unui nou caz precum cel din Polonia, iar România ar trebui să fie direct interesată de asta, întrucât se află deja pe marginea prăpastiei. Pentru asta nu este nevoie însă doar de presiunile interne (obligatorii şi ele, atât în plan politic, cât şi în plan civic – polonezii au ajuns aici şi pentru că pur şi simplu au abandonat lupta), cât şi de o schimbare fundamentală a opticii partenerilor europeni. Activarea articolului 7 este un semnal necesar - UE e un club al democraţiilor şi atât - însă nu şi suficient.

După cum bine observa profesorul Jan-Werner Mueller de la Universitatea Princeton, excesele anti-democratice din UE sunt tratate cu dublă măsură: guvernului de la Varşovia i s-a transmis fără echivoc că „statul de drept nu e negociabil”,  însă nu am auzit acest mesaj drastic niciodată în cazul derapajelor Ungariei, care au depăşit deja în multe puncte gravitatea celor din Polonia (în ceea ce priveşte libertatea presei, de exemplu). Care este explicaţia? Partidul lui Viktor Orban, FIDESZ, este membru al PPE, cel mai mare şi mai puternic grup parlamentar din legislativul european, grup care vrea să-şi păstreze acest statut, în timp ce formaţiunea aflată la putere în Polonia, PiS, Partidul Lege şi Justiţie, face parte din grupul Conservatorilor şi Reformiştilor, mult mai puţin influent.

Aşadar, statul de drept nu ar fi negociabil, cu excepţia aliaţilor politici. Compromisul făcut de PPE (păstrarea influenţei în dauna sancţionării slăbirii democraţiei în interiorul UE) este una dintre greşelile majore care pot afecta pe termen lung construcţia europeană, pentru că acum Ungaria are drept de veto asupra sancţionării Poloniei, existând semnale că va face uz de acest prerogativ. Celelalte grupuri importante din Parlamentul European, S&D şi ALDE, vor avea de răspuns la acelaşi tip de întrebări, chiar în cazul României: mai reprezintă PSD, o grupare care apără interesele infractorilor, cu un discurs retrograd şi naţionalist, valorile social-democrate? Ce mai au în comun Călin Popescu Tăriceanu, admiratorul “reformelor” din Polonia cu Guy Verhofstadt, criticul acerb al iliberalului Viktor Orban?

Ceea ce s-a întâmplat în Polonia şi Ungaria este un proces de capturare a statului şi se întâmplă şi în România. Încă este reversibil, dar nu pentru mult timp. Pentru a fi salvată, democraţia nostru trebuie întărită. Iar asta înseamnă, înainte de toate, o competiţie electorală dreaptă. Oligarhia politică a ultimilor 28 de ani, deşi a respectat în aparenţă litera legii, a încălcat-o în spirit: accesul la linia de start este de facto blocat pentru competitorii noi. Obligativitatea listelor de semnături ale susţinătorilor, cumulată cu pragul electoral, ambele la cele mai înalte cote din Uniunea Europeană (1% din alegători, respectiv 5% din voturi) păstrează puterea în mâinile celor care au avut-o şi până acum. Aşa cum susţinea şi Moise Guran, democraţia din România poate supravieţui doar în condiţiile unei ample reforme electorale: desfiinţarea obligativităţii listelor de semnături şi a pragului electoral şi un sistem de vot uninominal în două tururi la alegerile locale parlamentare. Altfel, reprezentativitatea şi legitimitatea legiuitorilor noştri rămâne viciată. Un singur exemplu: în judeţul Neamţ, PSD a obţinut, prin redistribuire, un al cincilea loc de deputat, căruia i-au revenit mai puţin de 4000 de voturi, în timp ce un candidat independent cu aproape 7000 nu a avut loc în Parlament.

Tot pentru a ne salva democraţia trebuie să ne luptăm cu tendinţele centraliste şi etatiste tot mai pronunţate ale actualei puteri. România trebuie să devină un stat cu mai mulţi poli de dezvoltare, ceea ce înseamnă să ducem la capăt două procese esenţiale: descentralizare şi regionalizare, pentru a duce decizia cât mai aproape de cetăţean – evident, strict în cadrul actual constituţional. De la fond la formă şi nu la formă la fond, cum am făcut de prea multe ori în istoria noastră.

Dezvoltare  

În contextul în care suntem ţara cu cea mai mare creştere economică din UE, cea mai mare greşeală pe care o putem face acum este să continuăm să redirecţionăm toţi aceşti bani în consum, în loc să investim pentru a recupera decalajele uriaşe pe care le avem în ceea ce priveşte infrastructura faţă de toţi vecinii noştri. O ţară cu infrastructură deficitară este condamnată la subdezvoltare pe termen lung. Totodată, investiţiile aduc multiple avantaje, aşezând economia românească pe un drum corect: duc la crearea locurilor de muncă şi stimulează sectoare economice esenţiale, precum cel al construcţiilor.

Nevoile reale ale infrastructurii româneşti au fost inventariate într-o analiză amplă efectuată de Fundaţia CAESAR în 2015, care estimează că totalul necesar de investiţii este de circa 120 de miliarde de euro, iar deficitul de finanţare este de aproximativ 74 de miliarde de euro (total nevoi minus total disponibil fonduri UE şi fonduri de la bugetul de stat). Altfel spus, nu avem bani nici măcar pentru jumătate din investiţiile în infrastructură de care avem nevoie. Mai exact, avem un deficit de 5,8 miliarde de euro pentru a atinge necesarul total de 13,2 miliarde de euro pentru construirea autostrăzilor, de 16,7 miliarde euro dintr-un total de 23,8 pentru lucrări de apă-canal, de 9,8 miliarde euro dintr-un total de 14,3 pentru căi ferate, de 8,9 miliarde euro dintr-un total de 9,8 pentru metrou.  

În acest context, 2017  fost un an complet ratat: investiţiile publice s-au prăbuşit, am atras cu 60% mai puţine fonduri europene decât în anul precedent, oricum un an slab, pierzând circa 3 miliarde de euro. Totodată, am reuşit contraperformanţa de a construi 0 km de autostrăzi, variante de ocolire sau drum naţional. Suntem condamnaţi ca 2018 să fie anul investiţiilor.

Totodată, avem nevoie de o administraţie publică modernă, de un smart government, nu de un big governmentprin care să creştem rolul oraşelor secundare ale României, ca poli de dezvoltare şi să scădem rolul statului. Între anii 2000 şi 2013 oraşele din UE cu cel mai puternic ritm de creştere a PIB-ului per capita, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, au fost Timişoara, Bucureşti, Cluj-Napoca şi Craiova, acestea fiind urmate de Sofia (Bulgaria), Braşov, Iaşi şi Constanţa. Altfel spus, din primele 8 oraşe din UE, 7 au fost din România. Dacă statul se dă din calea iniţiativei private, lucrurile pot merge spre bine.

Mai mult localism, mai puţin centralism.

Un studiu al Băncii Mondiale, “Oraşe Magnet – Migraţie şi Navetism în România”, ne arată că în fiecare ţară din UE performanta economiei naţionale urmează îndeaproape performanta oraşelor secundare, indiferent de performanta oraşelor capitală. Altfel, o economie naţională puternică nu poate exista fără oraşe secundare puternice. Ce sunt aceste oraşe secundare? Numite şi oraşe de rang 2, ele sunt acele localităţi cu o populaţie de până la 50% din cea a capitalei, oraşe în curs de dezvoltare, care de cele mai multe ori sunt hub-uri ale inovaţiei. Iar pentru a se dezvolta în continuare, România trebuie să prioritizeze creşterea oraşelor secundare.

Desigur, şi Capitala are un rol esenţial în dezvoltarea României. Deşi se vorbeşte despre forţă sa economică, care depăşeşte în termeni de produs intern brut pe cap de locuitor raportat la puterea de cumpărare oraşe precum Roma, Madrid sau Berlin sau ţări întregi precum Luxemburg sau Croaţia, tot ce auzim despre Bucureşti este faptul că e unul dintre cele mai poluate oraşe din Europa şi al cincilea cel mai aglomerat oraş din lume. Şi, desigur, că e un oraş „cu oameni smart”. Capitala nu are nevoie de discursuri pompoase, livrate cu emfază şi exces de fixativ, fără viziune şi fără idei. Bucureştiul are nevoie de o strategie integrată de dezvoltare urbană, iar forţă sa financiară trebuie fructificată în beneficiul cetăţenilor săi prin investiţii pentru creşterea calităţii vieţii – piste pentru biciclete, spatii verzi, locuri de joacă. Din păcate, festivalurile de muzică populară şi concursurile tip „cel mai frumos balcon” nu fac parte din această categorie. Un oraş cu o calitate a vieţii scăzută devine un oraş neatractiv atât pentru locuitorii săi, cât şi pentru investitori, ceea ce pe termen lung înseamnă subdezvoltare şi depopulare. Surse de inspiraţie sunt multe, inclusiv la nivelul României. A se vedea, de pildă, exemplul Alba Iulia, un oraş smart cu oameni smart în poziţii de decizie – în mod evident, nu e cazul Bucureştiului.

Totodată, pentru a fi o ţară dezvoltată trebuie să valorificăm cea mai importantă resursă a noastră: oamenii. România a ajuns pe locul doi în lume, după Siria, în ceea ce priveşte rata de creştere a emigraţiei: 9 români pleacă în fiecare oră. Întoarcerea acasă trebuie să devină un proiect de ţară. Există instrumente care îi pot ajuta să facă asta: de pildă, prin Fundaţia CAESAR, se pot implica în Diaspora StartUp, un program finanţat din fonduri europene, prin care românii din diaspora sunt sprijiniţi să-şi deschidă o afacere în oraşele din România. Este un program bazat criterii de performanta şi proceduri transparente de selecţie a planurilor de afaceri, pe lângă un întreg program de pregătire a viitorilor beneficiari, iar miza este una importantă: 40.000 euro nerambursabili, cu rată de cofinanţare zero. Este prima oportunitate de acest fel prin care România le urează bun venit acasă românilor de peste hotare.

Demnitate  

Motivul principal datorită căruia România s-a dezvoltat în perioada post-decembristă a fost asumarea unui proiect de ţară: aderarea la NATO şi UE, cu toate condiţionalităţile impuse de aceste calităţi, care au transformat-o în plan intern şi i-au consolidat democraţia. Însă aderarea nu e totuna cu integrarea. Simplul fapt că vorbim de pericolul slăbirii democraţiei româneşti prin subordonarea politică a justiţiei ne arată acest lucru, aşa cum am explicat pe larg în cartea Între speranţă şi deziluzie (Curtea Veche, 2016). Şansa României este doar la Vest, iar pentru asta trebuie să ne menţinem cât mai aproape de plutonul fruntaş din UE. În această logică, Preşedintele României a transmis recent un semnal cât se poate de clar: „Aderarea României la zona euro, atunci când toate condiţiile vor fi îndeplinite, este un pas esenţial pentru întărirea rolului României la nivel european. Dacă nu intrăm în zona euro pierdem contactul cu plutonul fruntaş”. Contextul istoric şi interesele naţionale ne obligă să rămânem adânc ancoraţi în Vest, miza fiind supremă. Integrare înseamnă: adoptarea euro, piaţă unică a energiei, liste transnaţionale la alegerile europarlamentare etc. Tot atâtea priorităţi în contextul deţinerii preşedinţiei Consiliului UE în 2019 de către România.

Într-adevăr, tot mai mulţi experţi vorbesc despre un nou un comunist declarat în Republica Moldova apărătorii valorilor creştine, când tocmai sovieticii, atei prin excelenţă, au fost cei care au oprimat creştinismul timp de decenii. Make no mistake: nu este vorba de un Kulturcampf, ci de o luptă pentru prezervarea mecanismelor instituţionale care garantează democraţia.

Rusia a declarat deja război democraţiilor liberale, iar principalul său inamic este NATO. Ca membru al oragnizaţiei nord-atlantice, România se poate considera în război cu Rusia. Este un război hibrid, care nu se poartă cu arme tradiţionale, ci prin dezinformare, manipulare, fake news şi atacuri cibernetice. Totodată, fronturile sale sunt multiple, iar unul dintre acestea este energia. De aceea, asigurarea independenţei noastre energetice şi scoaterea sistemului de sub influenţa Gazprom trebuie să reprezinte un obiectiv major pentru ţara noastră, fiind şi unul cât se poate de realizabil, datorită resurselor noastre şi contextului geopolitic.

În definitiv, bătălia supremă în 2018 este între România de azi, anchilozată, capturată şi vulnerabilă, pe de-o parte, şi România în 3D a viitorului, competitivă, agilă, curajoasă, pe de altă parte. În această luptă, totul este despre libertate. Anul 2018 este aşadar borna istorică în care o putem pierde (din nou) sau o putem consolida. Încă suntem liberi să ieşim în stradă şi să protestăm, să votăm, să înfiinţăm partide politice sau să ne înscriem în cele deja existente.  Pentru libertatea asta, la Revoluţia din 1989 a curs sânge. Avem dreptul şi obligaţia să o apărăm, fiecare dintre noi. Şi să nu spunem nicio clipă: „n-am ce să fac”, „ar fi fost prea frumos”, sau „oricum nu contează ce face un singur om”. Ba contează, iar asta este esenţa libertăţii şi secretul renaşterii forţei noastre.  

A contribuit Alin Iliescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite