Românii, matrioşka şi fantoma lui 23 august

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Rusia, principala moştenitoare a defunctei URSS, din faimoasa matrioşkă deschisă după 1991, cu chipul lui Boris Elţin, au început să iasă doar păpuşi cu figura lui Vladimir Putin, un produs tipic al sistemului sovietic, deloc dispus la compromisuri.  În cei 69 de ani care au trecut de la 23 august 1944, România e cam în aceeaşi situaţie: e într-o ogradă politico-militară, dar nu se ştie pentru cât timp...

Dincolo de orice precepţie asupra relaţiilor româno-ruse, un lucru e cert: progresul instituţional politic al spaţiului românesc, aflat la confluenţa intereselor austriece, otomane şi ruseşti a fost posibil prin colaborarea cu Rusia. Intuită de Dimitrie Cantemir, această colaborare a fost dominată de o fobie endemică. Justificată, totuşi de tendinţele expansioniste ruseşti, acesteia i se pot opune realizările politice româneşti moderne, unde măcar la stadiul de intenţie, ruşii au avut o atitudine binevoitoare.

Eliminarea monopolului otoman după Kuciuk Kainardji, în 1774, Tratatul de la Adrianopol din 1829, Regulementele Organice, atitudinea binevoitoare a Rusiei faţă de dubla alegere a lui Cuza, din dorinţa de a recăpăta prestigiul erodat de înfrângerea din războiul Crimeii, cooperarea din războiul ruso-turc din 1877-1878, cedarea Dobrogei către România, au fost minimizate de gesturile de agresiune, din 1775-Bucovina -cedată habsburgilor, 1812-Basarabia devenită oblastie rusă, răpirea sudului Basarabiei, cedat de Rusia în 1856.

După 1878, sentimentele antiruseşti au fost dominante în politica externă românească în timp ce orice discuţie despre românii din Transilvania asupriţi de aliaţii nosştri austro-ungari din Tripla Alianţă era taxată drept acţiune de sprijin făţiş pentru Rusia.

Primul război mondial ne-a găsit din nou alături de Rusia, care ne-a promis Transilvania, dar revoluţia din 1917 ne-a aruncat în voia destinului, rusofobia redevenind dominantă. Cum era şi firesc, apropierea ineficientă de Anglia şi Franţa, pe fondul fricii patologice de sovietici ne-a aruncat vlăguiţi la picioarele Germaniei naziste, care a satisfăcut poftele vecinilor noştri revizionişti, cu o treime din trupul ţării şi mii de morţi.

Fobia lui Antonescu faţă de ruşi avea să ne coste scump, de vreme ce doar în minte acestuia a încolţit ideea că Germania ne va da Basarabia şi nordul Bucovinei, ba chiar se va rediscuta Dictatul de la Viena.

Hitler avea şi el în mânecă doi aşi, unul era guvernul marionetă condus de Horia Sima, înfiinţat la Viena, iar altul era planul Margareta II, de ocupare militară a României. Pentru Germania, România, cu arcul său carpatic, era punctul vital al frontului balcanic.


Ion Antonescu sperase că Germania, la timpul cuvenit, va anula Dictatul de la Viena. Cât de mult îşi dorea el să facă un armistiţiu cu Aliaţii antihitlerişti o spune unul dintre actorii importanţi ai acelor zile fierbinţi de vară târzie, reputatul istoric Neagu Djuvara. Pe atunci, acesta era tânăr diplomat la Ministerul de Externe. El a primit de la Ion Antonescu misiunea de a merge la Stockholm cu mesajul de răspuns la telegrama sovietică a ambasadoarei A. A. Kolontai. În jurul acestei telegrame, sosite în dimineaţa zilei de 23 august, s-au ţesut veritabile legende, una mai fantezistă decât alta. Neagu Djuvara afirmă sec că, de fapt, Antonescu nu dorea decât o ieşire onorabilă din război, în sensul că România urma să fie redusă la un judeţ din Vestul ţării, neocupat de sovietici, în care să funcţioneze instituţiile statului român. Cam ce obţinuse şi Napoleon, după Leipzig, un fel de Insula Elba, unde să fie împărat. Câte taine are istoria! O a doua condiţie, halucinantă dacă ne gândim la Antonescu drept un militar de carieră, era aceea să aibă la dispoziţie 15 zile să ceară Germaniei să se retragă, fapt ce denotă colapsul mental al unui mareşal, devenit om politic. Şi câţi nu-şi dăduseră cu părerea despre dârzenia lui Antonescu de a-şi salva ţara, în timp ce Djuvara afirmă că acele condiţii acceptate de sovietici erau cunoscute încă din 30 mai 1944. Mai mult, Neagu Djuvara afirmă că Ion Antonescu l-a trimis la drum într-un fel de călătorie spre nicăieri, cu mijloace limitate, adică într-un fel de mai bine nu ai ajunge la destinaţie. Tânărul diplomat trebuise să alerge cu diferite mijloace de transport să prindă avionul de Stockholm din Germania, pe ultima sută de metri. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a făcut practic misiunea sa inutilă, el alegând să rămână în Occident, ştiind că dacă revenea, nu-l aşteptau decât o temniţă întunecoasă şi mulţi ani de petrecut în ea. Cu alte cuvinte, regele Lear, varianta contemporană sau un Vichy românesc a la Petain era tot ce puteam obţine.

Nu vreau să fiu acuzat că minimalizez jertfa noastră pe frontul de est, dar aşa cum reiese dintr-o hartă a lui Rosenberg, ideologul nazist principal şi gauleiterul teritoriilor ocupate din Răsărit, publicată în Pravda în 1990, Germania nici măcar nu avea de gând să ne redea teritoriile răpite de sovietic, preferând includerea lor într-un conglomerat pruto-nistrean, numit zonă economică liberă.

23 August este o dată care pentru noi, românii, are o semnificaţie istorică esenţială, departe de a i se fi întocmit o radiografie care să mulţumească pe toată lumea. În 1939, în această zi, s-a semnat Pactul Ribbentrop–Molotov, prin care Germania lui Adolf Hitler a fost de acord să încheie un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, în ale cărui anexe secrete, Stalin primea dreptul să ocupe Moldova dintre Prut şi Nistru, numită generic Basarabia. Până în vara lui 1940, Stalin a forţat nota, obţinând şi nordul Bucovinei, fapt greu digerat de germani, şi, în plus, că aşa e viaţa, şi ţinutul Herţa, pentru că acesta era traversat de o importantă axă feroviară, de la Cernăuţi la Suceava.
Peste cinci ani, 23 august avea să mai însemne ceva, o acţiune politică, pe care comuniştii şi-au revendicat-o drept actul de naştere şi de legitimare al puterii lor, în timp ce alţii nu se mai satură să o eticheteze drept lovitură de stat.

După eşecul german de la Stalingrad, devenise evident că Germania a pierdut bătălia decisivă, după care, nu putea urma decât înfrângerea. România, aflată alături de Germania, s-a văzut în situaţia de a căuta ieşirea din război. O doreau atât forţele democratice, coalizate în jurul regelui Mihai, comuniştii, aflaţi în ilegalitate, dar şi Guvernul Antonescu, al cărui şef, intitulat Conducătorul Statului, a încuviinţat tacit tratativele cu Aliaţii, în timp ce încerca să-i convingă pe aliaţii germani de loialitatea armatei române.

Desigur că atât URSS, cât şi Marea Britanie aveau interesele lor în înlăturarea lui Antonescu. Atât britanicii cât şi sovieticii se tatonau reciproc, iar Conferinţa de la Teheran de la sfârşitul anului 1943 demonstrase că şi Churchill şi Roosevelt luau în calcul să-l atragă pe Stalin, separat, fiecare de partea sa.

Nu e locul aici să discutăm de ce serviciul diplomatic englez de la Bucureşti era atunci în alertă maximă, de întâlnirile secrete, de care Eugen Cristescu, eminenţa cenuşie a spionajului românesc, ştia totul în amănunt.

Se impune să vedem, în linii mari, cum s-a ajuns la 23 august 1944. Regele Mihai era suveran, avea calitatea de cap al armatei şi prerogativa de a-l demite pe primul ministru (reminiscenţă a constituţiei din 1923, păstrată inclusiv de Carol al II-la în constituţia din 1938), conform Constituţiei din 1923, parţial repusă în vigoare de Guvernul Antonescu.

Astfel, putem da un prim contrargument celor ce susţin ideea unei lovituri de stat. Lovitura de stat e dată de un grup de oameni, în mod ilegitim, pentru a prelua puterea şi a o deţine în defavoarea ordinii normale a statului. Or regele era cel care îndeplinea practic un prerogativ constituţional în a-l demite pe Antonescu, în condiţii de o gravitate absolută: apropierea contraofensivei sovietice, scăderea moralului trupelor româneşti, creşterea presiunilor Germaniei (La fel procedaseră în 1943 şi italienii cu Mussolini, demis de Vittorio Emanuelle III şi înlocuit cu marelaşul Pietro Badoglio n.a.). Cei care l-au ajutat erau membri ai partidelor istorice, de facto scoşi în afara legii de regimul autoritar al lui Antonescu, dar liberi să activeze în spaţiul public şi de comunişti, care, deşi în ilegalitate, prin organizarea lor şi relaţiile de la palat, puteau să scape întrucâtva atenţiei serviciilor secrete ale lui Cristescu.

Chiar şi în cazul comuniştilor români  trebuie să fim corecţi. Chiar dacă, ideologic, ei aveau afinităţi cu Moscova, era evident că liderii lor aflaţi în România, precum Lucreţiu Pătrăşcanu sau Emil Bodnăraş, doreau să se mişte înaintea confraţilor lor şcoliţi la Moscova ca să preia controlul, fapt de o evidenţă absolută, rezultată din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Practic, în întrunirile secrete ale actorilor răsturnării lui Antonescu, era avansată data de 26 august. Precipitarea evenimentelor, în sensul pătrunderii armatei sovietice în România, în urma străpungerii liniei Nămoloasa-Galaţi, anunţul făcut de Antonescu în sensul plecării pe front în seara de 23 august, i-a determinat pe cei din jurul regelui că trebuia acţionat.

Astfel, Ion Antonescu, venit din proprie iniţiativă la Palat, alături de Mihai Antonescu (deşi sunt mulţi care afirmă că a fost convocat n.a.), a fost pus în faţa faptului împlinit: armistiţiul sau demisia, iar rezultatul e cunoscut: cei doi sunt arestaţi, închişi în camera-seif unde regele Carol al II-lea îşi ţinuse colecţia de timbre, ulterior fiind chemaţi şi arestaţi toţi membrii guvernului, noul guvern, condus de generalul Sănătescu, preluând puterea. Necesitatea ca regele să se refugieze de la Palat, întrucât a doua zi Hitler, turbat de furie, a ordonat un atac năprasnic al Luftwafe asupra Capitalei, a făcut ca arestaţii principali (Antoneştii) să fie preluaţi de Emil Bodnăraş şi duşi într-o casă conspirativă a comuniştilor.

Un al doilea argument opozabil adepţilor loviturii de stat este acela că Moscova nu a fost foarte încântată de acţiunea comuniştilor români (dovadă că Pătrăşcanu a fost ulterior arestat şi lichidat, nu înainte de a da foc manuscrisului său despre 23 august n.a.), fapt deductibil din reacţia necontrolată a lui Jdanov, care s-a exprimat furios la adresa delegaţiei româneşti care urma să discute condiţiile armistiţiului: Ce aţi făcut, nenorociţilor? (se referea mai ales la implicarea alături de comuniştii de la Bucureşti a partidelor istorice, care practic minau misiunea guvernului marionetă ce urma să fie adus de la Moscova n.a.).

Practic, putem considera implicarea britanicilor în actul de la 23 august drept un act de bunăvoinţă a lui Churchill faţă de Stalin. Ruperea frontului german în Balcani, realizată prin acţiunea de la 23 august, îl apropia pe Stalin de inima Europei. Cum aliaţii deja debarcaseră în Normandia la 6 iunie 1944, iar la 23 august 1944 a avut loc acţiunea insurecţionară de eliberare a Parisului, se credea că aliaţii puteau ajunge la Berlin înaintea ruşilor. Contraofensiva germană din Ardeni însă, i-a întârziat pe aliaţi, după cum afirmă şi adepţii acţiunilor lui Antonescu, rezistenţa românească în Ardeal ar fi permis întârzierea ruşilor. Ei mizează şi pe faptul că Churchill ar fi afirmat neoficial că acţiunea românească a scurtat războiul cu şase luni.

Personal, nu împărtăşesc această opinie, întrucât moralul trupelor române era la pământ, iar când Hitler (pe care un grup de ofiţeri germani, ajutaţi de Aliaţi, nu reuşiseră să-l asasineze la Rastenbrug în 20 iulie 1944) a cerut un general să preia puterea în locul lui Antonescu, răspunsul legaţiei germane: a fost imposibil de găsit generalul. Astfel, şefii de mari unităţi militare au respectat jurământul de credinţă şi s-au conformat deciziei politice.

Se impune să arătăm că la 10 mai 1947 se recunoştea practic, la Conferinţa de Pace de la Paris, apartenenţa Ardealului de Nord-Vest la România. Cu mult înainte, maghiarii protestaseră, iar Stalin le-ar fi replicat: voi, maghiarii, nu aţi făcut ce au făcut românii la 23 august!, referindu-se la slaba opoziţie a lui Miklos Horthy faţă de Hitler, care a dus la arestarea de către germani a guvernului său şi ocuparea militară a ţării.
Personal, fără a cădea în extrema cealaltă, tind să cred că 23 august a fost un act istoric de importanţă naţională, care poate fi văzut mai mult ca o revoluţie decât ca o lovitură de stat.

A fost o revoluţie internă, care a dus la înlăturarea unui regim autoritar, chiar dictatorial şi la asigurarea existenţei României ca stat. La semnarea armistiţiului, la 12 septembrie 1944, s-a recunoscut ca dată de întoarcere a armelor 24 august, tocmai ca sovieticii să considere că prizonierii luaţi pe 23 august (în fapt cei 100.000 de soldaţi şi ofiţeri români care, din ordinul noului guvern, au încetat focul faţă de sovietici, aceştia din urmă considerându-i prizonieri n.a.) fuseseră dezarmaţi şi capturaţi, în conformitate cu legile războiului.

Ocupaţia sovietică şi controlul economic şi ideologic al URSS în România erau justificate de dreptul celui mai tare, iar românii, după 1964, au făcut din opoziţia anti-sovietică un nou hit ce suna bine în urechile Occidentului, care se războia acum cu marele aliat de la Răsărit.

După 1989, rusofobia a scârţâit ca o placă stricată, în timp ce alţii au cucerit piaţa pe care românii aveau demult întâietatea. Gargara plictisitoare a regimului Constantinescu vis a vis de Basarabia şi de grupul Ilaşcu a ajuns în hazna odată cu însuşi regimul în care toţi îşi dădeau cu părerea, fără să ştie nimic. Nici regimul Iliescu, taxat ca rusofil de adepţii defunctei CDR nu a făcut mai mult decât să conserve o realitate de ”laissez faire”. După 2004 încoace, pe fondul aderării la NATO a României, politica dâmboviţeană a început să-şi ascută retorica antirusă, care s-a accentuat după aderarea la UE. Replica lui Putin, la summitul NATO de la Bucureşti a arătat că Rusia încă mai poate să spună pas în Europa, oricât de bine vitaminizată ar fi rusofobia noastră actuală.

Văzând lumina zilei în ultimul an al regimului stalinist, undeva într-o suburbie a Leningradului, Vladimir Putin a crescut cu visul de aajunge în elita sistemului sovietic. Pentru ambiţiile sale, intrarea în structurile KGB, temutele servicii secrete sovietice era singura soluţie. Ca oricare ofiţer care se respectă, el dorea să activeze peste graniţele URSS, de preferat într-o ţară din blocul de vest. Totuşi, în 1985, anul venirii la putere a lui Mihail Gorbaciov, ajunge să lucreze la Dresda în Republica Democrată Germană. Această ţară, în afara fostei Iugoslavii, era cea mai avansată dintre statele comuniste, Putin rămînând cu regretul că nu a reuşit să treacă dincolo de zidul Berlinului.

Totuşi, după venirea la putere a lui Boris Elţin, Putin ajunge să controleze FSB-ul, varianta postcomunistă a KGB-ului şi de aici, drumul spre putere e deschis.

Perioada 1991-2000 reprezintă un deceniu în care ”pasul înapoi” al Rusiei a fost evident. Dependentă de banii americanilor, Rusia a cunoscut, în plan economic, înfrângere după înfrângere, ascensiunea unor elemente prooccidentale, devalizarea avuţiei de stat, ascensiunea ”oligarhilor”. În plan militar, anumite republici din federaţia Rusă, asemeni Ceceniei au început o dură luptă de independenţă. Bătrânul Boris, depăşit total de evenimente a dat însîă lovitura, din matrioşka sa răsărind Vladimir Putin.

În cei 8 ani în care a fost preşedinte, Vladimir Putin a reuşit să schimbe total faţa Rusiei. În ciuda unor insuccese în lupta cu cecenii, care au provocat numeroase atacuri teroriste, Rusia a reuşit să se afirme ca o mare putere, de cuvântul său depinzând numeroase acţiuni militare şi politice în fosta Iugoslavie şi Orientul Mijlociu. Totuşi, în ultimul deceniu, Rusia a înlocuit Kalashnikov-ul cu robinetul de gaz, Gazpromul fiind practic mănuşa de catifea postcomunistă care îmbracă pumnul de fier al uriaşului complex militar rusesc.

După 2008, Putin a făcut un ”pas înapoi”, devenind prim-ministru, dar preşedintele Dimitri Medvedev a jucat kazaciocul după cum suna balalaica lui Putin, care şi-a croit o imagine de sex simbol masculin şi de lider autoritar pe scena politică a lumii, revenind în prim plan în 2012.

Cât priveşte relaţia României cu Rusia, înainte şi în timpul lui Putin, ea a evoluat după moda clasică românească dintotdeauna: frică dusă la paroxism, prejudecată, mândrie şi lipsa altruismului. Dacă Traian Băsescu a atacat deseori politica Rusiei, au fost şi discursuri, precum cele ale lui Crin Antonescu, de natură să critice atitudinea Cotrocenilor faţă de Moascova, mai ales după realegerea lui putin la Kremlin. Să fie un simplu automatism, sau o încercare a lui Antonescu de a puncta în favoarea sa ?

Ca ţară a NATO, România a deschis bazele militare americanilor, ba chiar a dorit să intre în scutul antireachetă, în contextul unei ameninţări venite la adresa americanilor din partea Iranului. Iranul este un aliat de nădejde al Rusiei, care nu mai e dispusă să piardă teren. Oricum Lukoil, benzinării Gazprom şi aluminiul de la Slatina sunt în portofoliul Rusiei. România vrea să renunţe la MiG şi să treacă la F16, arătând că spaţiul aerian este ameninţat din exterior.

Ca exact în 1944, România se află între Vest şi Est. Fiind în sfera sovietică până în 1990, România a intrat în sfera americană, o situaţie pe care Kremlinul o digeră cu greu. Nu de puţine ori, ”Vocea Rusiei” a comentat situaţia din România, Moscova, de data aceasta chiar pe site-ul ministerului de externe al Federaţiei Ruse protestând faţă de ”defilarea” controversată a primarului Mazăre în ţinută de ofiţer german din al doilea război mondial.

Problema este că România nu şi-a găsit încă o identitate a sa pe scena politică internaţională. A rămas, ca întotdeauna, între Est şi Vest, căutând ca o ţară mică ce este, un drum, în funcţie de interesele celor mari. De la Bucureşti şi de la Moscova se vede că încă există enclava Transnistria, pe care Stalin a lăsat-o acolo să se inflameze,  precum Osetia şi Abhazia,  în caz că Republica Moldova s-ar uni cu România. Sau că Traian Băsescu s-ar îndrepta spre a deveni cetăţean al Republicii Moldova, aşa cum a declarat-o recent.

Ce cred eu, e că în cazul unei posibile confruntări militare, România are toate şansele să procedeze ca la 23 august 1944.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite