Romi, politică şi gânduri de sfârşit de săptămână

În urmă cu câţiva ani, la un muzeu etnografic am văzut expusă într-o vitrină o sapă cu eticheta „instrument de lucru al pământului”. L-am întrebat pe ghidul muzeului cine a făcut sapa şi mi-a răspuns sec: „ţiganii fierari”.

Evident, l-am întrebat de ce nu scrie şi asta pe vitrină, am vedea astfel cooperarea seculară dintre fierar şi ţăran, fără de care economia rurală ar fi avut de suferit. Mi-a răspuns le fel de laconic: „pentru că nu s-a gândit nimeni”.

Şi da, mare dreptate avea, problema cea mai mare a romilor este că nu are cine să gândească, la nivel politic, stuctural, strategic, pentru a îndrepta ceea ce este încă nedrept.

Ambiţii mici, rezultate pe măsură!

Cu excepţia unor asociaţii civice – care nu mizează pe votul popular, ci doar pe resurse puse la dispoziţie de diverşi donatori (publici sau privaţi), pentru a lucra în anumite comunităţi, cu limite geografice, de buget şi de timp – politica romilor este lipsită de consistenţă şi, atât cât există formal, pare mai degrabă ceva menit să dea bine la CV-ul de ţară.

Partida romilor, singura beneficiară a măsurilor afirmative de reprezentare în parlament, din punctul meu de vedere, suferă de ambiţii mici, nesemnificative. Ar fi putut mult mai mult, dar cu un singur deputat în parlament n-a reuşit decât să promoveze o lege prin care data de 8 aprilie să fie recunoscută ca zi internaţională a romilor şi o alta prin care să celebrăm dezrobirea romilor în data de 20 februarie. Un gest de un simbolism puternic, cu siguranţă! Iniţiativa ar fi putut genera o însemnată emoţie colectivă într-un segment electoral important, dacă acesta n-ar fi captiv unor cercuri vicioase, sociale (stimă de sine, percepţie în societate, relaţii interetnice cu majoritarii) şi economice (sărăcie extremă, carenţe în educaţie, lipsa orizontului de exprimare pe piaţa muncii).

Partida Romilor îşi caută încă soluţia, părând condamnată să ia de la capăt drumul plin de hârtoape parcurs în ultimii 25 de ani.

De altfel, după cum ştiţi, organizaţia ce-i reprezintă pe romi în parlamentul României traversează o gravă criză de personalitate (în principal, din pricina anchetelor ce vizează fraudări de bugete), ceea ce afectează şi mai grav imaginea romilor din România, credibilitatea organizaţiilor reprezentative redevenind deziderat, nu certitudine. În plus, Partida Romilor este o organizaţie de lider. Nicolae Păun a însemnat totul, iar când „totul” nu mai este, ce se întâmplă? Restructurare, alianţe noi, identificare a unui nou lider? Toate, nici una? Partida Romilor îşi caută încă soluţia, părând condamnată să ia de la capăt drumul plin de hârtoape parcurs în ultimii 25 de ani, respectiv să-l asfalteze cu liantul unei federaţii din care să facă parte cât mai multe organizaţii. E posibil ca o astfel de criză să poată genera noi oportunităţi – rămâne de văzut!

Minoritatea dominantă politic şi romii

Aşa cum unii politicieni se plâng, iar alţii se laudă - minorităţile şi-au câştigat în România, o serie de drepturi colective, lucru de invidiat chiar şi pentru democraţii mai consolidate. Şi, totuşi, drepturile minorităţilor câştigate se referă, oare, la toate minorităţile sau doar la minoritatea dominantă politic? Este, desigur, o întrebare retorică, căci cel ce controlează nivelul politic este firesc să-şi urmărească propria agendă şi să o promoveze ca prioritară. În acest context, maghiarii nu sunt de condamnat; au făcut exact ce era necesar electoratului lor.

Dar romii? Romii (dar şi alte minorităţi) nu invocă o serie de drepturi de care ar putea să beneficieze, cum ar fi folosirea limbii maternă în instituţiile publice, plăcuţele bilingve etc. şi nu au forţa politică să solicite imperativ ceea ce ar trebui să reducă clivajele sociale faţă de restul populaţiei ori anumite drepturi culturale. Identificaţi generic drept bulibaşi – indiferent de statutul lor în relaţia cu comunităţile – romii care s-au perindat prin politică au negociat voturile romilor, uneori chiar fără să le controleze, doar pentru a se pune bine cu un politician sau altul (care oricum îi privea cu dispreţ), ştiind că săvârşea o faptă imorală (iniţial) şi, mai apoi, ilegală.

Hai la votuuuri, băieţi, hai la votuuuuuuri! Un leu o mână mareeeee!  

Şi, poate o să vă surprindă, dar aici nu vorbesc neapărat despre Partida Romilor, aşa cum aţi putea greşit să credeţi, ci despre tot soiul de lideri ai puzderiei de uniuni, alianţe, prosperităţi, tradiţii, bulibăşeli, staboruri, darabarelişti etc. Poate nu-i necesar să dau exemple, dar, de dragul ilustraţiei, primul nume ce-mi vine în minte este Bercea, Bercea Mondialu.

Alianţele sale politice, de cumetrie şi încuscrire, conflictul cu naşu' sunt doar manifestările vizibile ale unui complex păienjeniş de afaceri invizibile. Simbolic, Bercea a scos la vânzare singura resursă disponibilă – capitalul uman şi voturile romilor – în folosul unor politicieni locali, judeţeni şi… ulterior, ce să vezi?, a jucat în politica mare. Doar că el n-avea ambiţii politice, nu-şi dorea funcţii, ci doar protecţie.

Replicaţi-l pe Bercea în câteva sute de vătafi – unii mai mici, alţii mai mari – ai comunităţilor de romi şi veţi putea înţelege de ce romii nu reuşesc să iasă din groapa istoriei. Şi, aici, o nouă provocare, mă întreb ca-n povestea ou-găină, ce trebuie să se modernizeze prima dată, comunitatea sau leadership-ul?

Voturile romilor - şmen românesc!

Probabil pentru că, uşor-uşor, spaţiul public românesc va fi curând contaminat cu dezbateri politice, naţionalisme, şovinisme, homofobii, misoginisme, autostrăzi, spitale, şcoli şi tot soiul de alte declaraţii şi promisiuni electorale, tocmai am primit recent lămuriri despre voturile romilor din discuţia dintre doi formatori de opinie, la care am asistat întâmplător.

Un cunoscut politician (trecut prin mai multe partide politice, prin parlament şi chiar prin guvern) discuta cu un la fel de cunoscut expert în toate domeniile vieţii publice (aşa cum este prezentat în emisiunile TV) – ce-a abandonat jurnalismul în care a debutat pe vremea comunismului, în favoarea politicii parlamentare, deci amândoi cu vastă experienţă electorală – despre controlarea votului din diaspora prin mobilizarea votanţilor romi şi… citez: „nu-i nevoie să-i mobilizezi pe ţigani, ci doar pe bulibaşii lor, că aşa se practică”; după care, evident, a urmat o succintă expunere tehnică privind metodele practice prin care „bulibaşul” îşi controlează electoratul, cea mai cunoscută fiind „suveica”.

Paradoxal, voturile sunt egale doar în aparenţă, căci nu şi pentru cel ce le culege: ca prelungire a perioadei de robie, boierul ales pentru că are mai mulţi robi devine astfel expresie a unei democraţii autohtone cu iz medieval.

Nu îi judec pe cei doi formatori de opinie, căci ei făceau doar un schimb de experienţă, util însă şi pentru mine ca să înţeleg modul în care politicianul român percepe masa de votanţi romi prin lentila deformată a unor lideri informali, pe care oricum el îi dispreţuieşte, dar care-i pot umple tolba electorală cu voturi câstigătoare – un fel de scârbă utilitaristă a omului superior faţă de animalul domestic care, culme a ironiei, a obţinut drept de vot. Paradoxal, voturile sunt egale doar în aparenţă, căci nu şi pentru cel ce le culege: ca prelungire a perioadei de robie, boierul ales pentru că are mai mulţi robi devine astfel expresie a unei democraţii autohtone cu iz medieval.

Cei doi n-aveau habar cine sunt, imaginându-şi probabil că, mai bronzat fiind, tocmai ce revenisem din vacanţa de la Saint Tropez; oricum, chiar dacă ar fi ştiut, nu ar fi contat, căci percepţia lor nu m-ar încadra în masa electorală controlată de bulibaş, adică nu sunt destul de ţigan.

De la nasol la mişto!

Pe de altă parte, sunt nevoit să le dau dreptate celor doi, cel puţin câtă vreme politica electorală a romilor din România este practic inexistentă. În virtutea Constituţiei, ce oferă câte un loc de reprezentare în Parlamentul României fiecărei minorităţi naţionale (19 recunoscute oficial), romii s-au mulţumit să beneficieze doar de această măsură, adică să aibă un deputat în fiecare exerciţiu parlamentar, în pofida faptului că ei sunt (conform estimărilor) cea mai numeroasă minoritate din România.

Cum ar fi dacă cei ce-i reprezintă pe romi şi-ar propune să fie cei ce generează politica României privitoare la minorităţilor naţionale?

Probabil, a venit momentul ca romii să-şi restructureze din temelie reprezentarea politică; şi nu mă refer la persoane, ci la ambiţii. Cum ar fi dacă cei ce-i reprezintă pe romi şi-ar propune să fie cei ce generează politica României privitoare la minorităţilor naţionale? Să-şi constituie grup parlamentar, să-şi folosească potenţialul în direcţia unei strategii acorate în realitate, să genereze resurse acolo unde lipsesc, să gândească pe termen mediu şi lung nu doar ca etnici romi, ci şi ca cetăţeni români? Cum ar fi dacă cetăţenii români, indiferent de etnia lor, ar vota aşa cum le dictează conştiinţa, nu „despotismul bulibaşei” (aşa cum era identificat liderul comunităţilor într-un document din anii '70 al Partidului Comunist Român)? Şi cum ar fi ca organizaţiile romilor să-şi dorească mai mult prin propriile forţe?

Cum ar fi dacă politica nasoală, coruptă, obedientă s-ar transforma într-un participativă, coerentă, una mişto!

Căci, apropo de imagine şi de forţe proprii, comparativ cu oricare alt stat, România are cel mai mare număr de absolvenţi de universitate din rândul romilor şi un mare număr de romi invizibili, cum este marele campion Ştefan Rusu, cel ce şi-a declarat şi asumat recent originea etnică.

Emanciparea romilor, enunţată imediat după dezrobire, amintită ulterior de marii intelectuali români şi romi, va fi un proces finalizat odată cu modernizarea comunităţilor de romi şi cu o gândire politică matură în această privinţă, aşa cum indica şi sociologul rom, Nicolae Gheorghe, cel căruia îi datorăm modesta existenţă a mişcării romilor contemporană cu noi. El a debutat în limitele timpului său, noi trebuie să ne raportăm la realităţile contemporane, pentru a redefini politica romilor, cu şi despre romi.