Roşia Montană, maidanezii, politicienii,  ONG-urile şi ziariştii

De o săptămână încoace, scena publică din România este dominată de două mari dispute: cea privind proiectul minier de la Roşia Montană şi cea privind eutanasierea câinilor fără stăpân, ca reacţie la cazul copilului de patru ani ucis de maidanezi în Bucureşti.

Două probleme diferite, care au, însă, cauze comune: laşitatea, ipocrizia şi incompetenţa actualei clase politice. Este absolut scandalos efortul pe care politicienii îl fac pentru a ieşi basma curată din cele două scandaluri.

În cazul Roşia Montană, nici un politician nu vrea să-şi asume nimic, nu vrea să explice poporului de ce e bun sau de ce e rău proiectul minier şi aruncă dezbaterea în Parlament, unde votul este secret şi răspunderea individuală nu există. Dacă proiectul ăsta este important pentru economia naţională, aşa cum susţin unii economişti şi specialişti în geopolitică, mi se pare strigător la cer felul în care politicienii fug de răspundere şi îi lasă pe cei mai vocali dintre cetăţeni să hotărască. Dacă proiectul nu este bun, aşa cum susţin ecologiştii şi alţi economişti, atunci să iasă domnii politicieni, să spună că România nu are nevoie de el şi să închidă problema o dată pentru totdeauna.

În problema maidanezilor, ipocrizia şi laşitatea autorităţilor sunt la fel de mari. Pentru că timp de cinci ani n-a făcut nimic ca să rezolve problema câinilor de pe străzi, primarul Oprescu şi consilierii care îl susţin încearcă să-şi salveze imaginea lăsând decizia în seama cetăţenilor pe care îi cheamă la referendum. Iubitorii de animale se pregătesc de război cu părinţii emoţionaţi de tragedia micuţului ucis, în timp ce Oprescu se spală pe mâini. Cred că a venit momentul ca oamenii care protestează, şi cei anti şi cei pro Roşia Montană, şi cei anti şi cei pro maidanezi să înţeleagă cu adevărat de ce sunt în stradă şi să-şi unească eforturile împotriva celor care vor să-şi salveze imaginea punându-i pe unii împotriva altora. Vinovatul este unul singur: actuala clasă politică.

Ştiind că o să-i supăr pe reprezentanţii ONG-urilor şi că o să le devin antipatic, nu pot să nu spun ceva şi despre aceste temute organizaţii. Unele dintre ele au pornit protestul în cazul Roşia Montană. L-au pornit şi l-au întreţinut, făcând presiuni asupra presei, pe care au culpabilizat-o încontinuu, cu o ardoare chiar mai mare decât cea cu care susţin oprirea proiectului. Foarte bine, e dreptul lor. Dar ca reprezentant al presei mult hulite nu pot accepta ca adevăruri absolute tot ceea ce afirmă ONG-urile. Organizaţiile non-guvernamentale, cum e denumirea lor neprescurtată, sunt organizaţii non-profit, dar care trăiesc cu bani veniţi de la diverşi sponsori. Că sponsorii respectivi sunt cunoscuţi şi asumaţi sau ascunşi, că sunt organisme europene, guverne străine sau firme private, nu contează foarte tare. Ei varsă bani în conturile ONG-urilor tocmai pentru ca ele să fie active în apărarea punctelor de vedere ale celor care le finanţează. Deci, ONG-urile primesc bani ca să fie partizane. Aşa că le rog s-o lase mai uşor cu lecţiile de echidistanţă şi democraţie la adresa presei.

Şi pentru că tot am vorbit despre demonizarea jurnaliştilor din ultimele zile, nu pot să nu constat o doză mare de ipocrizie la mulţi dintre cei care scandează „vrem o presă fără lesă” sau „presa română plină de minciună”. Ei vor o presă fără lesă, dar gratis. Nu mai dau bani ca să cumpere ziare, de pe internet îşi iau ştirile fără să plătească vreun leu, dar nu ţin cont că pentru a culege informaţiile alea cineva a muncit. Cam cum ar vrea ei, în aceste condiţii, să supravieţuiască presa dacă nu din banii pentru reclame. Poate că nu-i interesează presa şi vor ca ea să dispară. Atunci de ce îi cer sprijinul în popularizarea protestelor ? Rog oamenii de bună credinţă care participă la proteste să nu se simtă vizaţi de acest comentariu.

În final, constat că liderii majorităţii guvernamentale, Crin Antonescu şi Victor Ponta, renunţă la proiectul minier de la Roşia Montană sub presiunea PET-urilor protestatarilor. Salut victoria oamenilor din stradă, semn că, de acum înainte, dacă ne adunăm câteva mii care credem într-o cauză, putem schimba voinţa politicienilor. Cât priveşte proiectul minier, nu ştiu în clipa asta dacă este bun sau rău. Atâta timp cât argumentele sunt atât de partizane, e dificil să trag o concluzie. Îmi e greu să spun dacă e bine să folosim aurul pe care-l avem acum, în viitor sau niciodată, pentru că nu ştiu dacă noi, ca popor, ştim să găsim alternative.