Ruleta rusească

Unul dintre desele motive de dispută, nu de azi, de ieri, din societatea românească este dacă şi cum trebuie promovat tineretul. Îmi permit şi eu să emit în cele ce urmează câteva păreri în această problemă, de pe o poziţie din care nu pot fi bănuit de subiectivism.

Nu mai sunt tânăr, vai, dar nici la apus de carieră, încât să îmi simt poziţia profesională ameninţată de noua generaţie, deci nu fac parte din niciuna dintre cele două  tabere cu interese aparent opuse, de unde şi pretenţia(?!) că pot analiza cu oarecare obiectivitate subiectul.

Vârsta actuală mi-a oferit prilejul să fac parte cu ani în urmă din categoria tinerilor nemulţumiţi că nu pot avansa în carieră din cauza „fosilelor” care ţin ocupate posturile de conferenţiar, profesor, medic şef de secţie sau de clinică, inginer şef sau director tehnic, avocat de renume sau maistru al atelierului mecanic. Doream să ardem etape, iar cei care ne blocau ascensiunea erau priviţi cu exigentă asprime. Timpul s-a scurs nemilos şi implacabil, încât astăzi tinerii de ieri sunt noile „fosile”, au ajuns conferenţiari, profesori, ingineri şefi sau maiştri. Pentru ei a devenit revoltător cum experienţa nu le este preţuită suficient, cum mâna „de aur” care a făcut sute de operaţii sau a umplut mii de table este presată să se retragă pentru a fi înlocuită de cea a unor „mucoşi”. Nu vă aşteptaţi că am găsit soluţia magică de reconciliere a unei dispute eterne apărute odată cu prima comunitate umană. Eu vă invit la conştientizarea repetabilităţii perpetue a unui conflict aparent între generaţii,  dar care marchează în cele din urmă normalitatea evoluţiei unei cariere având începutul la vârsta tinereţii, iar prin perfecţionare continuă odată cu câştigarea experienţei, urmând să atingă apogeul la vârsta maturităţii depline. 

Cariera mea profesională s-a desfăşurat preponderent în mediul privat, într-unul puternic concurenţial. Departe de mine intenţia de a ierarhiza în vreun fel importanţa activităţii din mediul privat faţă de cea din mediul bugetar. Am invocat-o doar ca suport al unei obiectivităţi sporite pe care o capeţi activând în mediul privat în care o diferenţă esenţială faţă de cel de „la stat” este responsabilitatea acţiunilor tale, în care erorile nu sunt urmate necesar doar de eventuale sancţiuni administrative, ci au efect direct şi imediat asupra veniturilor personale sau ale companiei, mergând până la concediere sau faliment. În mediul privat nu poţi spera la „milă”, clientul nu îţi cumpără produsele sau serviciile pentru că ai copii de crescut, că eşti tânăr sau bătrân, ci doar dacă sunt de calitate şi au un preţ bun. Suntem cu toţii acrobaţii vieţilor noastre, atâta doar că în mediul privat evoluezi fără plasă de siguranţă, iar de aceea experimentele de tip „numeşte-l şi vom vedea ce iese” sunt excluse.

Într-o companie privată normală de aici sau de aiurea, nu vei întâlni niciodată numit peste noapte într-o poziţie de mare responsabilitate un tânăr pe care îl recomandă doar „vocea şi talentul”. Că o companie responsabilă are obiectiv permanent să-şi îmbunătăţească calitatea managementului căutând tinere „talente” este adevărat, dar acest proces presupune recrutarea atentă şi mai ales, încurajarea ascensiunii profesionale a unui tânăr angajat, parcurgând etapă cu etapă. „Vocea” îţi poate permite ca viteza de parcugere să fie mare, dar în niciun caz să „arzi” etapele sau numirea într-o poziţie de mare responsabilitate să fie un bilet de loterie jucat de directorul general în speranţa câştigării potului cel mare. Mai simplu spus, în mediul privat unui tânăr i se crează toate condiţiile de afirmare, dar nu este un loz care să-ţi ofere dreptul la încă o încercare de tipul „mai trage o dată” şi de aceea, deciziile se iau de către departamente specializate de resurse umane, bazate nu pe hazard, ci în urma unor teste şi interviuri riguroase.

Împotriva celor de mai sus se pot ridica drept excepţii cunoscutele cazuri ale tinerilor la vremea afirmării, gen Steve Jobs, Mark Zuckerberg, Radu Georgescu sau altor antreprenori deveniţi referinţe. Nu sunt excepţii, pentru că ei sunt o specie aparte prin care talentul dublat de muncă şi eforturi rar întâlnite au reprezentat auto-certificarea competenţelor lor prin faptul că un antreprenor este un fel de 2 în 1, în acelaşi timp şeful ierarhic, dar şi angajatul model.

Acestea fiind zise, pot fi dintr-un anumit punct de vedere de partea apărătorilor numirii tânărului Claudiu Manda într-o funcţie care să-i dea prilejul afirmării pe care nu a avut-o din calitatea de director de Casă de Cultură a Studenţilor. Doar că, până şi înţelepciunea populară reflectă condiţionarea că izbânda nu poate fi atinsă fără o pregătire adecvată prin celebrul „geaba fu’ voinţă, de nu fu’ putinţă!”. Îngrijoarea mea este că fenomenul care a început timid cu ani în urmă, riscă în ultima perioadă să ia proporţii de masă manifestat prin desconsiderarea pregătirii personale, a muncii şi experinţei dobândite prin trudă şi înlocuirea cu criterii de altă natură, relaţii personale, subiectivism şi obedienţă.

Una este să-i oferi şansa unui tânăr să-şi pună în valoare cunoştinţele dobândite pe linie profesională, urcând treaptă cu treaptă şi alta să faci experimente punându-l direct într-o funcţie importantă pentru o ţară întreagă, unde orice greşeală îl poate costa scump nu pe el, ci pe milioane. Şi ruleta rusească este tot o chestiune de şansă, dar câţi sunt dispuşi să o joace? Victor Ponta se joacă acum de-a ruleta rusească, cu diferenţa că pistolul nu e îndreptat către tâmpla lui, ci a noastră, a celorlalţi!

În delirul său justificabil meschin electoral, Primul-Ministru cere să nu fie acuzat că este român sau ortodox. Dar nici eu, ca să-l parafrazez, „nu vreau să acuze nimeni sau să spună că e un defect faptul că ţi-a plăcut cartea sau că ai trudit onest în ţara ta...”.

P.S. Orice comentariu care va susţine că şi pe vremea guvernelor anterioare a fost la fel, îl consider nu întru totul neîntemeiat, ci neavenit, atâta vreme cât trecutul nu îl mai putem schimba, în schimb viitorul, da!