Să râzi de necazul altuia

Dacă mie, ca om, mi-e milă de orice ins în nevoie care trebuie, pe lângă pedeapsa privativă de libertate, să îşi lase la porţile închisorii sau ale arestului minima demnitate, în calitate de român plătitor de taxe, impozite, accize şi penalizări, mă bucur.

Dacă mie, ca om, mi-e milă de orice ins în nevoie care trebuie, pe lângă pedeapsa privativă de libertate, să îşi lase la porţile închisorii sau ale arestului minima demnitate, în calitate de român plătitor de taxe, impozite, accize şi penalizări, mă bucur.

E satisfacţia, spuneţi-i meschină, a celui care, ani de-a rândul, a văzut cu ochii lui cum se clădesc averi teribile din nimic, cum luxul se năştea dintr-o iscălitură, cum statul român dăruia cu ambele mâini celor mai şucari fii ai poporului. Acelaşi cetăţean nu vrea, să uite că tot el era vinovatul: leneş, chiulangiu, profitor, lacom, niciodată mulţumit. Niciodată nu ajungeau banii – pentru nimic. Şcoala a decăzut, spitalele s-au închis, specialiştii pe care "statul" i-a instruit şi de care avea o nevoie cumplită au zburat în ţările calde. Dacă tragem o linioară, una mică, ajungem la concluzia că numai sumele puse în cârca lui Vanghelie şi Georgescu puteau salva Ministerul Sănătăţii. Că numai parandărătul de la Dezvoltare era, singur, acoperitor pentru tot învăţământul românesc. Cum să nu chiui când îi vezi pe toţi grandomanii ăştia dând cu subsemnatul?

Dar să şi cazi pe gânduri. Cât de prost te-au crezut? Cât de prost să fi fost, într-adevăr, încât să pui botul la propagandă, să fii cârpa lor de şters pe jos, periuţa care face curat după ospăţ? DNA, căreia mulţi i-au înălţat imnuri de slavă şi ode în metru tantric, arată abia acum ca o instituţie imparţială. Dosarele astea, care explodează zi după zi, sunt aceleaşi dosare, închise cu câte un NUP comandat politic. Şi abia acum înţelegem, cu date concrete, ce jaf urieşesc a avut loc în ţara noastră. Ţară săracă, e drept, dar suficient de bogată să-şi hrănească fiii. Am scris, la sfârşitul anului 2009, că România nu e în criză. Că pe noi nu ne poate atinge morbul supraproducţiei. Iată, am avut dreptate. Dar ce folos?

România e, azi, o ţară secătuită, de parcă ar fi trecut un nor de lăcuste. Au dispărut peste 500.000 de firme care asigurau existenţa onorabilă a unui milion de oameni. Au emigrat cinci milioane de braţe de muncă. Un sfert din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. Ce se vede e un dezolant câmp de luptă, presărat cu leşuri, ruine şi supravieţuitori resemnaţi. Prin operaţiile lor şmechere au izbutit să pună frână unei naţiuni. Prin plasa lor transpartinică au cărăbănit în conturi şi buzunare resursele României. Şi-au dat mâinile, stânga a bătut palma cu dreapta şi, împreună, au dus-o ca-n sânul lui Avraam. Ultima mare realizare, aia care ar fi trebuit să pună un capac greu pe hazna, se vede că a fost plasarea în fruntea instituţiilor a unor marionete lacome şi lucrative. Mă întreb care ar fi fost destinul nostru, dacă le-ar fi izbândit proiectul? Să fim obligaţi să alegem între amicii Udrea şi Ponta? Mai stăteam acum la taclale?

Mă bucur, aşadar. Dar nu pot să nu observ că, din cauza nivelului corupţiei, furtului, nepotismului şi parandărătului, totul e blocat. Toată lumea tremură de frică. Amărâţii care au mizat totul pe forţele proprii şi au luat-o-n bot ezită. Să-şi rişte din nou sănătata şi banii? Sau să lase totul baltă? Deşi mă bucur din cale-afară, mă tem că nu e râsul nostru.