Salvarea de balamucul PSD-ist

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Auzindu-i vorbind pe mai-marii PSD e greu să te aperi de uimirea că pământul a supravieţuit miliarde de ani fără analfabeţi, hoţi, nebuni şi xenofobi la cârma României şi să te întrebi cum s-ar mai descurca ţara fără ei?

Când pacienţii unui balamuc se revoltă şi îi pun în cămăşi de forţă pe medici şi infirmieri, substituindu-se personalului medical care se vede reclus în beciurile ospiciului, în timp ce nebunii îl conduc, ne regăsim în scenele propuse de o schiţă a scriitorului american Edgar Allen Poe.

Dar dacă o ţară întreagă se vede transformată în balamuc suntem propulsaţi subit în actualitatea românească. În care nevinovaţii se văd maltrataţi, furaţi, gazaţi, ucişi cu zile în spitale şi canibalizaţi. Iar apoi înjuraţi, precum preşedintele, ca nazişti. Dar nimeni nu demisionează.

Nici vinovaţii de jandarmeriadă, precum Carmen Dan. Nici colegul ei de la Justiţie. Care, la o sumară „ievaluare“, abuzează clar de funcţie spre a deveni notar ca să-şi ajute fiul. Nici ceauşistul de la Externe care abuzează de a lui pentru a-şi plasa feciorul în funcţia de Consul General la Strasbourg. Or, neruşinea acestui debordant nepotism nu e decât un mic copil. Pater familias e infractorul devenit şef de spital, care se visează Nero şi Caligula. În timp ce PSD-istul şef delirează voios despre tentative de asasinat şi state paralele, cu tot cu paranoicele conspiraţionisme sorosiste, „vărul“ său prin alianţă distruge relaţiile externe ale ţării. De pildă cu Germania.


Ambii întăresc astfel, puternic, pe de o parte familia tradiţională. Iar pe de alta gratiile menite să recludă pe veci poporul sănătoşilor, izbăvindu-i de lege şi pedeapsă pe jecmănitorii şi schingiuitorii lui bolnavi.

Încât auzindu-i vorbind pe mai-marii PSD e greu să te aperi de uimirea că pământul a supravieţuit miliarde de ani fără analfabeţi, hoţi, nebuni şi xenofobi la cârma României. Şi să nu te întrebi: „Bă, iej nebun? Cum oare s-ar mai descurca ţărişoara fără ei? Cui nu-i place metafora casei de nebuni o poate încerca pe a oncologiei. Ioan Stanomir compară adecvat „regimul Dragnea“ cu o „metastază care a corupt corpul naţiunii şi a compromis arhitectura statului“.

Examinând situaţia, Andrei Cornea elimină, ca insuficiente, obstacolele interne din calea distrugerii independenţei justiţiei româneşti. Aflăm din editorialul pe care-l semnează în revista „22“ că opoziţia e prea fărâmiţată ca să nu fie prea slabă şi că preşedintelui i s-au tăiat prerogativele, astfel că nu poate interveni decisiv. Nu mai puţin futilă pare speranţa investită în partenerul de coaliţie cumpărat, ca Tăriceanu, cu perspectiva preşedinţiei. În răstimp, opoziţia internă, PSD-istă e prea lipsită şi de principii şi de solidaritate ca să acţioneze unit şi, prin urmare, eficient, liderii ei revoltaţi fiind izolaţi şi devoraţi pe rând de „carnasierul“ de la cârmă. Întrucât debarcarea cleptocratului suprem ajuns prin impostură în funcţia sa de „medic-şef“ pare atât de dificilă, ce-i de făcut?

Dezbinată ca la balamuc, Europa, care şi-a pierdut busola mult înainte ca britanicii să înfrunte riscul de a părăsi o corabie în vrie, continuă să fie atinsă de un straniu strabism.

Gânditorului român i se pare că unica ieşire din marasm ar fi Uniunea Europeană. Că ar ajuta protestul ei hotărât, în spiritul valorilor pe care comunitatea pretinde că le apără, precum şi sancţiunile pe care le-ar putea adopta în baza „Mecanismului de cooperare şi verificare“.

Ar ajuta, desigur. Dar ar veni? Şi ar rezolva situaţia? În joc, să nu uităm, este puterea. Or, tiranii de pretutindeni au dovedit cu asupra de măsură că forţa sancţiunilor e limitată, când miza e perpetuarea lor la butoane.

În plus, democraţiile vest-europene cad ca popicele, din cauza dihoniei pe tema graniţelor, a căror utilitate e contestată pe cât de viguros pe atât de aiuritor de stânga. Fără perspectiva unei rapide rezolvări a contenciosului refugiaţilor, continentul şi ce a mai rămas din democraţiile lui liberale se zbat în perplexitate, angoasă, isterie şi defensivă adesea neputincioasă.

Sub asediu extremist şi putinist e şi întreaga clasă politică tradiţională din Europa, şi pilonul ei mediatic, o presă afectată ca şi elita la putere de mefienţă generalizată. Dezbinată ca la balamuc, Europa, care şi-a pierdut busola mult înainte ca britanicii să înfrunte riscul de a părăsi o corabie în vrie, continuă să fie atinsă de un straniu strabism. Se uită cruciş la varii extremisme, dar nu le vede decât pe cele care supără Berlinul şi Parisul, capitale guvernate de actuali şi foşti socialişti. Pe cei din urmă îi obsedează ceea ce consideră a fi dreapta, când, în fapt, nu e altceva decât putinism frizând fascismul, în timp ce rămân orbi şi muţi la populismul stângii pesediste, care frizează acelaşi fascism.

Rătăcind în propriile-i inadecvări, Europa s-a îndepărtat grav nu doar de partenerul ei transatlantic, ci şi de valorile pe care pretinde a le susţine. Altfel n-ar putea admite ideea dementă ca un smintit executiv autoritar cu inflexiuni totalitare să treacă efectiv la cârma Comunităţii.

E, deci, nerealist ca românii să se aştepte la izbăvirea de balamucul dragniot prin ajutorul decisiv pe care ar trebui şi li l-ar putea furniza în alte circumstanţe, mai fericite, vestul.

Înseamnă toate acestea că n-ar mai fi nimic de făcut? Că sancţiunile impuse, evident, inteligent, nu ar fi bune? Că trebuie capotat, emigrat şi aşteptat în linişte ca dezastrul să se desăvârşească?

Defel. Înseamnă doar că nu există scurtături. Şi nici scutiri. Că nu se întrevăd scăpări uşoare şi mântuiri lesnicioase prin intermediul unor miracole rapide, externe, sau al unui teatral deus ex machina care să ia ospiciul României pesedizate cu asalt. Înseamnă, prin extensie, că societatea civilă va trebui, împreună cu diaspora şi politicienii responsabili ai tuturor partidelor, să găsească drumul anevoios spre raţiune şi înţelegere dincolo de idiosincrazii personale. Ori de grup.

E, deci, nerealist ca românii să se aştepte la izbăvirea de balamucul dragniot prin ajutorul decisiv pe care ar trebui şi li l-ar putea furniza în alte circumstanţe, mai fericite, vestul.

Mai înseamnă că protestatarii sunt siliţi să-şi depăşească enormele inhibiţii apolitice şi să se organizeze. Politic, nu doar civic. O bună adresă pentru repolitizare e doctorul Vlad Voiculescu, care, invitându-ne să „construim împreună ţara pe care ne-o dorim“ se hazardează, ca fost ministru al Sănătăţii, să ne ajute să evadăm din cămăşile de forţă pe care ni le-a rezervat conducerea de balamuc a ţării.

Când o opoziţie demnă de acest nume, alta decât mâna de jurnalişti independenţi care o suplineşte acum, se va fi edificat şi va fi dărâmat unul câte unul, cu istovitor efort, stâlpii de susţinere ai dezaxatului regim, vorbind, în fine, cu o singură voce, se va putea reclama cu autoritate sporită şi ajutorul extern, occidental.

Dar partea leului din munca mântuirii de hoţii sonaţi şi ţicniţi care ne silesc să-i lăsăm nu doar să ne fure legal, ci şi să ne trateze de sminteală şi alienare, tranchilizându-ne cu neuroleptice ca să ne turtim definitiv, ne revine, incontestabil, chiar nouă. Putem să reuşim? Putem.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite