Schimbare prin puterea exemplului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E nemulţumit românul de politicieni şi de partide? Ia să le dea, prin fapta şi atitudinea sa, exemplu de cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă ― pentru a pricepe şi ei ceea ce doreşte românul.

Să renunţe el la afaceri cu statul, la buzunărit bugetul public, la sinecuri, nepotisme, pile, aranjamente, şpăgi, cumetrii, găşti, corupţie, trafic de influenţă, impostură, doctorate şi diplome false, plagieri, ”locuri calde”, câştiguri ilicite, carierism, pupincurism, laşitate, obedienţă, ipocrizie etc. Să le dovedească el inversul a toate acestea şi încă altele asemenea. Să le arate că nu seamănă cu ei, că urmăreşte cu totul alte scopuri. Să facă asta şi, începând de a doua zi, va trăi o minune: totul se va schimba radical, de la sine.

Imensa majoritate a românilor cred că acei intraţi în politică nu ştiu cine sunt ei, ce fac şi cum gândesc, că politicienii (percepuţi ca a fi căzuţi din lună!) nu ştiu despre cei mai mulţi dintre români că sunt asemenea lor, deşi le-au dat destule semnale, de-a lungul vremii ― să nu uităm de mărturisirea frontală a Sorinei Pintea (ministru al Sănătăţii, în Guvernul Dăncilă): ”eu cred că suntem un popor de infractori”. Păi asta spune absolut totul ― fiindcă şi politicienii, înainte de a ajunge politicieni, au fost ”români”.

A dori binele înseamnă a râvni dreptatea, cinstea, sinceritatea, nu a scormoni după avantaje şi a ţinti interese personale, acuzând în stânga şi-n dreapta şi sperând că politicianul X şi partidul Y îţi vor aduce ”mântuirea”.

Speranţa înseamnă aşteptare şi e la îndemâna oricui. În funcţie de ceea ce aştepţi, ea este adesea vecină cu fantasma, cu absurdul, cu utopia. De aceea Schopenhauer o definea ca fiind confundarea dorinţei cu probabilitatea realizării ei. Să speri e şi uşor, şi comod. Abia materializarea dorinţei devine dificilă ― iar uneori imposibilă. Fără ca fiecare să schimbe ceva în el însuşi, nimic din lumea pe care şi-o doreşte a fi altfel (cum anume?!) nu se va schimba.

Doar o salvare există pentru cei învinşi, spunea Vergilius, în Eneida: să nu spere în nicio salvare. Da!, numai că el nu se referea la cei învinşi de ei înşişi. A te îndârji să rămâi aşa cum eşti, adică asemenea celui pe care-l acuzi, şi, în acelaşi timp, să şi speri pretenţios că el sau altcineva va veni să te salveze, e şi ridicol, şi stupid, şi mai mult decât amândouă. De cine să te salveze, de tine însuţi? Şi cum anume ai dori s-o facă? Dar despre toate acestea românul nu vrea să audă, el vrea "schimbare", iar cei care sunt ”împotriva” schimbării sunt tocmai acei care îi pun oglinda în faţă ― şi românul scuipă în ea, răzbunându-se.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite