Scutire de la ora de sport

Avem o capacitate uriaşă de a ne autoamăgi şi de a-i minţi pe alţii. De unde o veni – nu ştiu. Doar că funcţionează. Uite, numai, bunăoară, noul guvern. Purtătorii de celule cenuşii puteau înţelege din start ce s-a întâmplat. Dragnea a simţit presiunea străzii, clocotul mulţimii şi a mizat pe ţapul ispăşitor. De fapt, pe doi: Ponta şi Oprea.

Încredinţat că satisface pofta mulţimii, şi-a făcut un plan în siajul fostului preşedinte. Să pună în fruntea noului executiv un om de paie. Oprea era varză, Ponta, raţă pe varză, iar împreună, meniul perfect, de post. În locul lor trebuia să vină un om de paie, iar Dragnea să conducă ţara, din umbră. O, cred că nu există vis de mărire mai ambiţios, decât să cuprinzi braţele fotoliului de prim-ministru. Dar, dacă nu se poate, găsim soluţii.

Straniu, PSD nu s-a simţit capabil să ofere un nou premier. Ce s-o fi întâmplat acolo? Nimeni nu ştie, dar nici nu e greu de bănuit. Cineva a bătut cu pumnu-n masă: „Ori el, ori eu!“. Aşa se întâmplă şi nu e nicio politică înaltă. E joc de glezne. Venirea lui Cioloş i-a cam stricat planurile, dar nu mult. PSD are suficiente voturi în Parlament (şi iniţiativă legislativă) să controleze orice guvern. Asta e clar. Ceea ce nu e clar e pasiunea cu care s-au aruncat ideologii în povestea asta, publicul, în speranţa uriaşă că noul Făt-Frumos va face şi va drege, cu ungurenii lui, tehnocraţii. Visurile astea îmi aduc aminte de debutul guvernării CDR. Dar nu în ceea ce priveşte cei 15.000 de specialişti, ci incapacitatea funciară de a împăca toate caprele cu toate verzele. Între timp, piaţa aşteaptă minuni. Micul amploaiat, minuni. Angajatul la marii retaileri, alte minuni. Guvernul nu poate face nimic din toate astea. Mai bine venea cinstit în faţa naţiunii şi zicea oblu: „Ne angajăm să nu cheltuim banii aiurea, să organizăm nişte alegeri rezonabile, să umblăm puţin la schema funcţionărimii şi…“ Şi atât.

Venirea lui Cioloş i-a cam stricat planurile, dar nu mult. PSD are suficiente voturi în Parlament să controleze orice guvern.

La întrebarea de ce a mai venit, răspunsul e simplu: pentru că nimeni nu îşi ia şi nu îşi poate lua răspunderea guvernării. Dar nici cei care şi-au luat-o nu pot mişca. E suficient de clar?

Între timp, a dat în clocot festivalul răspândacilor. Am aflat că Cioloş e vândut marilor companii, are o religie exotică şi, culmea, o nevastă franţuzoaică. Ştirile astea, împănate cu semne de exclamare, circulă de dimineaţa până seara. Alţi răspândaci îi înalţă ode premierului demis/demisionar. N-ar trebui s-o facă. Lumea e de acord că economia o ducea bine. Nu despre asta era vorba. Ci despre onoare şi legalitate. Deşi Gigi Becali poate să dăruiască 10.000 de sărmani, asta nu-l scuteşte de braţul lung al legii. O fi şi asta clar? Se pare că nu.

Numai că, atunci când vorbim de tehnocraţi, ne aşteptăm să auzim altfel de vorbe. Primul lucru pe care doream să-l aud era o analiză clară şi nepărtinitoare a situaţiei. Unde suntem, ce avem de făcut, între ce limite ne încadrăm. Din păcate, ne-am trezit într-un mic delir electoral. Alegeri în două tururi, comasări, adică decizii politice, lucru necuprins în fişa postului. După nicio săptămână, aflăm că, într-adevăr, nu se pot face. Merci, dar ştiam.

Această mică înşiruire de dezamăgiri n-ar trebui să ne urce sângele la cap, ci doar să ne facă mai prudenţi. Mai uşor cu ura şi cu dragostea pe scări. Mai uşor cu catastrofa, mai rar cu umflatul în pene! Vom fi scutiţi medical de la sportul dezamăgirii naţionale.