Politică

articolul anterior articolul urmator

Se duce dracului euro-rapiţa?

7
17 Apr 2013 21:19:56
Mircea Vasilescu

Miniştrii francezi şi-au publicat declaraţiile de avere, iar jurnaliştii le-au numărat banii din cont şi maşinile. Noi suntem obişnuiţi de multă vreme cu asta. Le putem da francezilor consultanţă în materie de transparenţă şi luptă cu corupţia?

Să nu spunem vorbe mari şi să ne împăunăm fără să fie cazul. Dar, în această problemă concretă, suntem cu un pas înaintea Franţei. Urmărind dezbaterile din societatea franceză din ultima vreme, am avut senzaţia unui remake: am mai văzut filmul ăsta în variantă românească. Francezii descoperă că miniştrii lor sunt milionari. Unii se indignează – cum, sunt socialişti şi milionari?... – alţii spun că publicarea declaraţiilor de avere e populism ieftin. Jurnaliştii fac (ca şi la noi) comparaţii cu alte ţări, unde transparenţa e de mult legiferată – de exemplu Suedia sau Danemarca. Aşa că opinia publică din Franţa fierbe, iar fostul ministru al bugetului, Jérôme Cahuzac – care a declanşat totul, ascunzând faptul că are un cont în Elveţia – îşi cere iertare că a minţit.

E amuzant, într-un fel, că disputa are loc cam în aceiaşi termeni pe care i-am auzit în România când s-au introdus declaraţiile de avere şi de interese. Iar propunerea preşedintelui Hollande de a crea nişte instituţii speciale care să se ocupe de corupţie şi de evaziune fiscală a fost întâmpinată cu aceleaşi argumente care s-au auzit şi la noi când s-a creat Parchetul Naţional Anticorupţie: unii au spus că nu e nevoie de instituţii speciale, ci doar de controale mai riguroase şi de mai mulţi inspectori fiscali şi procurori, alţii au zis că da, numai prin instituţii speciale pot fi limitate excesele şi pot fi verificate conflictele de interese. Dincolo de asemănări de suprafaţă, e totuşi interesant că establishment-ul politic al Franţei reacţionează cam în acelaşi fel ca politicienii dintr-o ţară ca România, care a înfiinţat instituţii speciale pentru combaterea corupţiei la presiunea Uniunii Europene. N-ar trebui, pornind de la asta, să ne culcăm pe o ureche spunând că “se întâmplă şi la case mai mari”. Totuşi, nici nu putem să nu observăm că, dacă până şi Franţa a luat foc pe tema anticorupţiei (căci cu scandaluri de acest gen în Italia ori Grecia eram obişnuiţi), înseamnă că Europa a luat-o un pic razna. Criza n-a făcut decît să scoată la iveală probleme vechi, ţinute sub preş sau privite cu indiferenţă atâta timp cât economia mergea bine şi oamenii trăiau cu impresia că vor trăi veşnic într-un welfare state garantat. Problemele cu corupţia, conflictele de interese şi fuga banilor în paradisuri fiscale vor da apă la moară tot mai mult populismelor ieftine, care înfloresc tot mai mult în diverse vechi democraţii europene. Chestiunea imigranţilor are şi ea un potenţial exploziv, căci alimentează discursul celor care sunt dispuşi permanent să găsească “ţapul ispăşitor” şi să dea vina pe “străini” (precum britanicii pe români şi bulgari, de pildă). La toate acestea, instituţiile europene par să nu găsească răspunsuri adecvate. Nu poţi contracara asemenea ieşiri în decor doar cu retorica bunei Uniuni Europene ca spaţiu al păcii şi prosperităţii. Anul viitor, alegerile pentru Parlamentul European vor avea un rol crucial pentru a măsura în ce măsură cetăţenii europeni mai au chef să se implice în construcţia europeană: s-ar putea ca prezenţa la vot să fie slabă, chiar şi în ţările unde proiectul european încă inspiră încredere.

Ca să-l parafrazăm pe Caragiale, “se duce dracului euro-rapiţa”? În ziua cînd preşedintele Franţei a anunţat măsurile anticorupţie, eram la Barcelona, unde George Soros a înfiinţat Open Society Institute for Europe, la o întâlnire cu fundaţiile întemeiate de Soros în ţările est-europene. Atmosfera generală era de scepticism: în Europa par să se extindă ameninţările la adresa democraţiilor liberale. Pe de altă parte însă, participanţii au căzut de acord asupra unui lucru: noi, cei din Estul postcomunist, am fost confruntaţi de-a lungul tranziţiei cu probleme pe care “vechile democraţii” le descoperă abia acum. Am putea să le acordăm consultanţă. Dar, vorba unui coleg american, “totul e să vrea să v-o cumpere”…

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Vanatorul/d.c.
17.04.2013, 22:32:12

Atunci cand romanii vorbesc despre ei insisi, se considera ori cei mai prosti si prapaditi, ori cei mai destepti, "fasneti" si desurcareti oameni din lume. Nu exista "clasa de mijloc"..Ori esti amabil pana la servilism , ori badaran si grobian cat cuprinde. Ori te imbraci cu toale "sa moara lumea de ciuda", ori esti ponosit. Ori ai 2-3 masini, ori speri macar la o bicicleta. Ori mituiesti, ori esti mituit. Ori furi de rupi, ori esti furat. De aia zic, ca poate unii vor ramane cracanati de uimire, atunci cand afirm ca nu noi romanii am inventat coruptia. Atata doar ca pe langa coruptii altora, ai nostri sunt doar niste gainari cu tupeu. La altii insa, exista "clasa de mijloc" in fata carora coruptii stau cu capul in jos sau se dau la fund, imediat ce sunt ..banuiti. Cand spun "clasa de mijloc, nu ma refer la agoniseala. Ci la statele in care acesta "clasa de mijloc" e reprezentata de marea majoritate a populatiei si nu e nici excesiv de amabila dar nici badarana. Nici intolita "frapant", dar nici rupta-n coate. Nici nu mituiesc, dar nici nu se lasa mituiti. Nici nu fura dar nici nu se lasa furata. Evident ca romanii, paradoxal, sunt cei mai toleranti europeni. Toleranti la foame, la frig, la lene, la minciuna, la vulg, la impostura, la rusine, la..la..Doar munca, educatia, seriozitatea si adevarul despre ei, le repugna..!

+6 (10 voturi)
Utilizator Adevărul
18.04.2013, 00:30:22

Comentariu considerat abuziv.

Tudor Padure
18.04.2013, 06:51:04

Nu ca zic, da'vreau sa spun: SAU Franta copy paste ORI, este mana (anteNA NA) Presedintelui

+1 (1 vot)
InimaRea
18.04.2013, 10:26:20

După modelul "Nu de moarte mă tem ci de eternitatea sa", se poate şi "Nu de corupţie mă tem ci de întinderea sa". Corupţia 0 este ideal, de neatins - c-aşa-i adevărata natură umană, rapace fiindcă a unui raptor. Soluţia temperării - "îmblînzirii" dacă e posibil - a adevăratei naturi umane nu există ca panaceu universal: nici educaţia riguroasă, nici sistemul judiciar, nici măcar religiozitatea ferventă nu fac faţă, nici fiecare-n parte şi nici împreună. Omenirea avansată "are o cumpănă", în zilele noastre. Moment deosebit de periculos deoarece decisiv - în ce parte-nclină? Către adevărata natură umană, înţeleasă ca pornire atavică de a apuca, ori către calea umanistă - a solidarităţii de grup (de la organizaţie - fie şi informală - pînă la specie)? Dar aceasta e o imagine didactică, menită a reliefa principalele opţiuni. În fapt, o parte a omenirii avansate apucă o cale, restul o urmează ori o abandonează, apărîndu-şi adevărata natură. Aparent paradoxal, libertatea cvasitotală a sistemelor democratice autentice face şi mai greu de anticipat viitorul omenirii avansate. Oamenii care-i aparţin au prins gustul independenţei, al "alteralităţii" înţelese ca drept individual de a-şi impune voinţa în spaţiul public. Asta presupune - înainte de toate - ignorarea ori chiar combaterea regulilor, legilor, cutumelor. Cea mai probabilă ţintă - într-un viitor mediu dacă nu chiar mai apropiat - este organismul supraindividual care asigură, încă, echilibrul între individual şi social: statul. După vorba lui Churchill - democraţia este imperfectă dar e cel mai puţin rău sistem social, deci e preferabilă - statul este preferabil fiindcă alternativa e general-ameninţătoare, nu promiţătoare a fericirii generale. Totul este ca statul să reuşească a-şi conserva aparenţa de expresie a democraţiei avansate, să nu ameninţe cu politica de mînă forte. Iată exemplul Franţei: ideea de impozitare "socialistă" a celor bogaţi a apărut ca un abuz al statului, generînd migrarea averilor în afara Europei. Celălalt senior-partner european - Germania - propune o soluţie generală: toată societatea, afară de asistaţi, are a renunţa la privilegiul confortabilei siguranţe burgheze, în numele binelui public. Leit prusac - aminteşte izbitor de "Soluţia finală". Amîndouă sînt soluţii de avarie - ceea ce arată că statul (fie francez, german ori "european") e pe cale să piardă controlul situaţiei, şi acţionează energic spre disperat. E ca la vreme de război - de aceea se şi aud voci prevestind iminenţa războiului pur şi simplu, istorică soluţie de ieşire dintr-o criză fără altă ieşire la-ndemînă. Deşi, exemplul Americii ar trebui să arate că nici războiul nu mai e o soluţie economică decît pe termen scurt, că este el însuşi generator de criză şi că ameninţă cu o serie de crize comparabile cu o intensă activitate vulcanică - destabilizatoare prin cutremure (politice, sociale); distrugătoare prin erupţie - alt fel de Apocalipsă. La asta duce triumful mediocrităţii. Cîtă vreme mediocritatea rămînea "sarea pămîntului" - coloana vertebrală a omenirii, a cărei misiune era de a-şi urma excepţionalii vizionari şi înaintemergători, pericolele erau "de creştere" şi "de etapă". Bunăstarea generală a adus mediocritatea în postură de clasă conducătoare - prin "meritocraţie", un concept pierzîndu-şi generozitatea originară, căpătînd - la schimb - aroganţa autosuficienţei de a se autoproclama excepţionalitate. Să recunoaştem, "marii conducători" de azi - Obama, Hollande, Merkel - sînt mediocrităţi distribuite-n piesa excepţionalităţii. Sistemul asigura funcţionarea formulei, dar iată că doar în condiţii "normale". De aceea se lăuda America: Nu avem nevoie de oameni providenţiali, sistemul nostru-i atît de puternic încît poate fi condus şi de oameni obişnuiţi - "visul american", împlinit prin preşedinţi ca Obama, Clinton, Carter, de pildă. Iată însă că această democraţie - odată idealizată, devenită tabu - duce la nevoia de oameni providenţiali, fiindcă trăim o criză ameninţînd cu dezastrul global, la care "oamenii obişnuiţi" au contribuit datorită mediocrităţii lor, în principal. Mediocritatea e democrată, amabilă, binevoitoare, formalistă - tot ce trebuie pe vreme bună. Odată iscată furtuna, mediocritatea intră-n panică. La rîndu-i, "Sistemul" - triumf al mediocrităţii, cum spuneam - nu-i poate oferi alt sprijin decît intransigenţa de fi respectate regulile democratice. Cînd nici asta nu mai funcţionează, mediocritatea îşi ia mîna de pe iluştrii săi reprezentanţi şi se scindează după interese de grup, potrivit ancestralei chemări la luptă "Scapă cine poate". Şi cine poate, mai întîi? Marea Finanţă, marile puteri, marile grupuri de interese. Se ajunge la darwinism sui generis, date fiind condiţiile globalizării. Şi cine nu poate? Toţi şi toate neaparţinînd clasei "marilor jucători". Printre - România, fără doar şi poate. Dacă pînă şi marile puteri resimt imperios nevoia providenţialilor, cu-atît mai acută-i problema primelor victime ale tsunamiului planetar. Dar dacă nici acolo nu apar, cum ar apărea la noi? Unde nici măcar mediocritatea nu-i conducătoare ci submediocritatea aurită - poleită, de fapt. Aşa că, slabe speranţe de salvare! În aceste condiţii, corupţia generalizată de la noi nu-i decît simptom - iar nu cauză - al incurabilului.

+5 (9 voturi)
Condurache Benicio
18.04.2013, 16:08:01

Cred ca am fost noi prea naivi vizavi de marile civilizatii europene si ca suntem un pic prea duri cu noi insine. Si mai e o chestiune. Din ce in ce mai mult cred in fundamentul religios al mentalitatilor colective. Mai exact, protestanti vs. catolici&ortodoxi. Nu stiu cat or mai suporta nativii din tarile protestante sa plateasca oalele sparte de ceilalti.

0 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările