Senatori, câini şi oameni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Doamna învăţătoare Cristiana Anghel a intrat în greva foamei pe data de 26 august 2010. Pentru că i-a fost redus salariul.

O leafă şi aşa mizeră, aşa cum au cele mai multe cadre didactice din România. La acea vreme, era o femeie dârză, care reprezenta frustrarea şi supărarea uneia dintre cele mai importante categorii profesionale, ce a fost, de-a lungul tuturor guvernărilor, carne de tun şi grup de experimente politice. O femeie dârză, care declara desfigurată, de pe patul de spital, că „nu renunţ şi nu mă înscriu în niciun partid”.

De pe patul de spital, a sărit direct în studioul televiziunilor. Mai exact, al unei singure televiziuni. Şi, într-un scenariu mediatic bine pus la punct, a fost transformată în imaginea unei ţări muribunde. Dar, în cel mai pur stil românesc, totul a fost doar imagine. Căci pe suferinţa ei, dar şi a altor milioane de români, doamna a încasat de la televiziune o indemnizaţie echivalentă cu salariul pe un an de învăţătoare. Şi poate nici asta nu ar fi atât de imoral. Dar, la finele anului trecut, doamna Cristiana Anghel a candidat din partea Partidului Conservator şi a fost aleasă senator. Şi nici asta nu ar fi atât de rău. Un învăţător în Senat ar putea face foarte multe pentru educaţie, pentru colegii în numele cărora a făcut greva foamei, pentru copii.

Ieri, la şedinţa din Parlamentul României, doamna învăţătoare a ţinut un discurs tulburător, cu lacrimi în ochi. Discurs pe care, aşa cum a mărturisit, a trebuit să şi-l scrie, pentru că exista riscul să plângă în hohote. Şi a început aşa: „Domnilor, în campania electorală, am pierdut zece prieteni cu lăbuţe şi blăniţe”!!! Şi au urmat (pe cuvânt de onoare!) trimiteri la Constituţie, mărturisiri ale relaţiei domniei sale cu „prietenii ei”, acuzaţii de crimă, de fraude fiscale, de bani la negru. Cheia de boltă a discursului a fost fraza: „Nimeni nu s-a gândit la suferinţa sufletească ce mi-au provocat-o mie!”.

Şi, pentru ca ridicolul să atingă paroxismul, domnul senator PNL Sorin Roşca Stănescu a urcat şi el la tribună, de unde a avertizat apocaliptic: „Domnilor, suntem într-un moment crucial! Avertizez opoziţia! Trebuie să votăm această lege!.

Ascultându-i pe cei doi senatori, unul cadru didactic, altul ziarist, am avut, pentru o clipă, senzaţia de Finlanda. Ori, poate, hai să spunem, ca şi cum un aer polonez ar fi plutit peste capetele noastre. Am avut senzaţia că trăiesc într-o ţară în care sistemul educaţional merge (observaţi că nu am spus perfect), că bolnavii de cancer au primit toate medicamentele necesare, că mama mea e o pensionară care îşi permite o viaţă decentă. Că am umplut ţara de autostrăzi, de poduri, de trenuri, de avioane. Că avem totul. Şi, de aceea, cum nu mai sunt oameni pentru care să suferim, putem să jucăm teatru dramatic pentru câini.

Şi nu e aşa că patetismul din închipuirile mele îl egalează cu brio pe cel din şedinţele Senatului?

Nu ştiu. Uneori, mă gândesc că am greşit. Trebuia să mă nasc câine. Poate, aşa, aş fi putut astăzi să mă bucur de aprecierea şi de protecţia doamnei învăţătoare şi a domnului ziarist. Şi poate, aşa, m-aş fi mulţumit cu o cuşcă de sârmă şi un os de ros. Hmm... dacă mă uit mai bine la România şi la ce primesc în fiecare zi, mai că îmi vine să latru! Sau, mai bine spus, să urlu!


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite