Sfârşitul democraţiei reprezentative?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Manifestanţii cântă în timpul protestului vestelor galbene pe 
Champs-Elysées lângă Arcul de Triumf de la Paris FOTO Guliver / 
Getty Images / Chris McGrath
Manifestanţii cântă în timpul protestului vestelor galbene pe Champs-Elysées lângă Arcul de Triumf de la Paris FOTO Guliver / Getty Images / Chris McGrath

Revista „Time“ are pe copertă portretul lui Emmanuel Macron, cu menţiunea „Viitorul lider al Europei“, şi cu o notă de subsol: „Numai dacă poate conduce Franţa“. Este sinteza a ceea ce se întâmplă în Europa, evenimentele din Franţa nefiind o singularitate. Şi ar fi foarte sănătos dacă am vedea lucrurile în întregimea lor.

Franţa şi revoltele sale sociale sunt doar semne ale unei boli de sistem politic: lipsa de reprezentare politică a marii majorităţi a cetăţenilor. Este ca şi când am fi intrat în faza terminală a crizei democraţiei reprezentative. Când „pacientul“ este pe muchie de cuţit, iar viaţa sa atârnă de un fir de păr.

Acum culegem „roadele“ a trei decenii de distrugere programată a politicului, peste tot în Europa. Sub pretextul „reformării“ clasei politice, partide, de stânga şi de dreapta, au fost demonizate, sparte, marginalizate şi apoi eliminate din viaţa politică. Altele au devenit nesemnificative. „Orfanii“ lor politici fie au migrat spre extreme, fie au ieşit din spaţiul public, iar locul acelor partide nu a fost luat de nimic.

Odată cu destructurarea vechii clase politice a fost destructurat şi statul-providenţă, în primul rând sistemele publice de educaţie, sănătate, transport, etc. Da, Franţa are infrastructuri superbe de transport. Doar că nu mai sunt accesibile claselor populare. Pentru că ocolesc Franţa profundă. Cea care protestează acum. Să-i pui acum pe cei defavorizaţi să plătească preţul „reformei ecologice“ (de fapt, o minciună, impozitele pe combustibili fiind, în Franţa, doar o formă de a reduce, prin taxare suplimentară, deficitele publice, pentru a intra în zona deficitului de sub 3% din PIB), este nu doar o ipocrizie, este o greşeală de neiertat.

Mai este ceva, mult mai grav: actuala putere politică, franceză, dar nu doar ea, NU mai are parteneri de dialog. Sigur, clasele avute au aplaudat cvasi-dispariţia sindicatelor şi a partidelor “claselor populare“. Acum regretă, sper eu, aplauzele. Şi dacă n-o fac încă, violenţele sociale de acum, şi cele care vor veni, le vor obliga s-o facă. Pentru că soluţia este doar una negociată. Numai că politicul, cât din el mai este funcţional, nu are cu cine negocia.

Poate, nu ştiu, cineva va recupera politic mişcarea „vestelor galbene“. Dar şi aşa tot nu vor putea fi parteneri de dialog, pentru că nu au nicio legitimitate. Oportunismul nu este instrument de legitimare. Oricum, ce vedem în Franţa nu este o revoluţie, ci doar o explozie socială. Doar că ea impune o revoluţie în materie socială: reducerea drastică a inegalităţilor sociale, readucerea la parametri normali a serviciilor publice de educaţie (uităm că sunt mişcări determinate de reforme absurde şi în rândul liceenilor, nemulţumiţi de creşterea costurilor educaţiei, printre altele), împărţirea mai echitabilă a sarcinii fiscale între muncă şi capital, întărirea rolului statului, inclusiv a rolului său regulator în economie.

Schimbarea de generaţii în politică, folosind inclusiv justiţia, este un eşec. Peste tot în Europa. De aici principala slăbiciune democratică. Proiectul european poate eşua dacă politicul nu revine la o funcţionare normală, iar criza de reprezentare, în special a claselor populare lăsate de izbelişte, nu se rezolvă. A devenit un clişeu să acuzi populismul (orice o însemna el pentru acuzatori) de toate relele, şi în acelaşi timp să accepţi golirea de conţinut a democraţiei şi înlocuirea ei cu un sistem practic cenzitar, în care doar cei avuţi se simt reprezentaţi. Nişte vitrine sparte sunt uşor de înlocuit. Un sistem democratic, odată „spart“, vor trece decenii pentru revenirea la normal, dacă va mai fi loc de aşa ceva.

Până la urmă, în revolta asta este vorba în primul rând despre demnitatea unor cetăţeni care se simt discriminaţi şi marginalizaţi, care cred că nu mai există pentru elitele politice, economice şi intelectuale. Şi ţin să spună asta sus şi tare: „Existăm, ţineţi cont de noi!“. Problema este dacă vor fi auziţi. Că prea multe semne despre asta nu avem. Urmează vremuri grele pentru Franţa, pentru Europa şi pentru valorile care au făcut din Occident un punct de atracţie şi un model de urmat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite