Simona Halep, preşedintă!

În 1994, după meciul dintre România şi Argentina din optimile de finală ale Campionatului Mondial din SUA, încheiat cu scorul 3-2 în favoarea echipei naţionale, zeci de mii de oameni au scandat pe străzile Bucureştiului Hagi-Preşedinte.

Participarea Simonei Halep în finala turneului de la Roland Garros a fost primită cu entuziasm, dar nu cu aceleaşi entuziasm generator de scandări Halep-Preşedinte, deşi fotbaliştii, mândria ţării de odinioară, nu mai fac demult performanţă într-un sport devenit mai puţin un teren de joc şi mai mult unul al corupţiei.  Ideea nu este ca tenismena Simona Halep să candideze ea însăşi la preşedinţia României, ar fi absurd ca eu sau altcineva să susţină aşa ceva. Poate că este timpul ca o femeie să testeze "pe viu" nivelul prejudecăţilor printr-o candidatură la preşedinţie, după ce o altă femeie, Elena Udrea, a obţinut preşedinţia unui partid.  

Nivelul prejudecăţilor faţă de participarea femeii în politică a fost măsurat în 2013 prin barometrul CNCD "Percepţii şi atitudini ale populaţiei României faţă de fenomenul de discriminare" cu ajutorul IRES. 56% din români ar vota o femeie pentru funcţia de primar, 48% pentru funcţia de parlamentar (faţă de 46%, nu)  şi 40% pentru cea de preşedinte al României (faţă de 54%, nu). Din totalul celor 3.184 de primari aleşi la alegerilelocale din 2008, numai 3,5% sunt femei. Cum se explică altfel, decât prin lipsa şansei de a candida, diferenţa între favorabilitatea de 56% şi numărul extrem de mic, de doar 114 femei primăriţe?

Politica mare e plină de testostereon şi de prejudecăţi machiste cărora politicienii noştri, de la Traian Băsescu la Ludovic Orban şi Gigi Becali, le-au dat glas în declaraţii revoltătoare. Reamintesc două îndemnuri care-mi vin spontan în mine, al lui Ludovic Orban către femeile liberale să nu folosească patul ca trambulină în politică şi cel mai recent, al lui Traian Băsescu, să facă mulţi copii în virtutea datoriei patrotice pe care o au. Chiar şi atunci când le-au promovat, vezi cazul Traian Băsescu care se tot laudă cu asta, au făcut-o doar în baza prejudecăţii că sunt mai ascultătoare decât bărbaţii.

Din păcate însă femeile din politică, aşa puţine cum sunt, nu au făcut un front comun pentru susţinerea politiclor de gen. Şi cred că asta se datorează tensiunii din timpul totalitarismului de tip comunist dintre familia patriarhală şi propaganda. Propaganda susţinea oficial rolul femeii în societatea, egalitatea cu bărbatul şi discriminarea pozitivă, dar în realitate le-a subminat grav prin interzicerea avorturilor, respectiv prin aproprierea de către statul totalitarist  a corpului femeii pe care la  reificat transformându-l într-o maşină de produs copii. Paradoxal însă bărbaţii  trebuie să fi luat propaganda adliteram din  moment ce au resimţit-o ca pe un atac la status-quo şi o lovitură la adresa leadershipului lor. Împotriva ei se luptă şi azi atunci când se opun introducerii cotei de reprezentare pentru femei, pe care nici toate femeile din politică nu o susţin dintr-un complex, percepând-o ca pe o reminiscenţă a propagandei ceauşiste.

Rezultatele alegerilor parlamentare pot fi însă un indicator că oamenii s-au săturat de politica războiului şi nu poate fi întâmplător că partidele propun drept candidaţi la preşedinţie non-combatanţi, ca să spun aşa. Cătălin Predoiu, Klaus Iohannis, Cristian Diaconescu au un comun civilitatea publică şi nu sunt degrabă vărsători de sânge de inamic politic. Algerile din 2014 pentru preşedinţia României pot fi anul testării de către cetăţeni a diferenţei politice manifestată prin echilibru, civilitate,onestitate, incluziune, un moment propice pentru ca femeia din spatele bărbatului de succes- un clişeu misogin şi enervant- să se angajeze în lupta pentru cea mai înaltă poziţie în stat.