Singura dezvăluire a Elenei Udrea

În fiecare tevatură, există un moment critic, când situaţia în sine depăşeşte statura personajului care a declanşat-o, se ridică deasupra lui şi-l pierde printre norii de praf ai dezbaterii civice.

Însă, dacă încercăm să ne lepădăm o clipă de fierbinţelile momentului şi ne liniştim puţin, vom putea constata câteva lucruri. Pe de o parte, faptul că apariţia în arenă a „scandalului Udrea”, derularea şi deznodământul acestuia s-au petrecut cu o promptitudine care seamănă mai degrabă cu o precipitare bizară către un scop îndelung aşteptat. Pe de altă parte, faptul că dezvăluirile Elenei Udrea ar fi putut, într-adevăr, să zguduie din temelii menajeria politică dâmboviţeană.

Dar, din pricină că niciuna nu a fost dusă până la capăt şi nu a fost însoţită de nişte determinări precise şi nici de dovezi, ele nu au reuşit să depăşească statutul de simple insinuări. Paradigma „m-am dus să-i spun că mi s-a zis că s-ar fi auzit că….poate să confirme şi cutare că aşa e” a funcţionat ca un piron înfipt într-o roată de tractor şi a făcut ca subiectul să fie tras într-un depou tabloid. Confer în acest sens dezbaterea naţională provocată de atingerea nării drepte cu degetul arătător, gest care a fost decriptat savant în toate mijloacele de transport în comun. Şi i s-au găsit semnificaţii profunde, pornind  de la contemporaneitatea codurilor mafiote şi mergând până la hermeneutica dansurilor vedice. Oricum, a fost cel mai comentat gest de la spălarea lui Pilat pe mâini încoace. Aşa încât, toată această salată mediatică a reuşit doar să mă traverseze ca o boare.

Cu o singură excepţie. La una dintre ediţiile din această săptămână a emisiunii „Vorbeşte liber”, de pe TVR 1, moderată de Sorin Avram, Elena Udrea a relatat cum defunctul afacerist Culiţă Tărâţă i-ar fi povestit că ar fi rugat-o să-i spună preşedintelui Băsescu că generalul Coldea ar fi făcut presiuni asupra Elenei Bica să ia anumite decizii într-un dosar care-i viza pe  nişte cetăţeni străini, patroni ai unei firme de comerţ cu cereale, dosar în care e implicat şi cel mai bogat român, Ion Nicolae. Şi că Alina Bica i-ar fi confirmat totul. Uff! Aceasta a fost dezvăluirea. Ce e cu adevărat important urmează. Absolut firesc, moderatorul o întreabă de ce, după ce Tărâţă i-a adresat rugămintea, nu i-a spus că ar fi mai nimerit să se ducă şi să facă plângeri către instituţiile statului. Răspunsul Elenei Udrea a fost, pe cât de teribil, pe atât de nebăgat în seamă: „Ok. Spui cuiva: <Du-te şi te plânge la instituţiile statului!>. Eu tot timpul spun lucrul acesta. Dar şi Culiţă Tărâţă ştia cu cine se pune! Nu te duci la DNA să te plângi de Coldea! Decât dacă eşti Udrea şi vrei să faci un mare scandal public, să ştie toată lumea ce se întâmplă”.

Eu cred că, de fapt, aceasta este singura dezvăluire devastatoare a Elenei Udrea: în România democratică de azi, cetăţenii de la bloc nu au cui se plânge atunci când li se întâmplă o nedreptate. Privilegiul acesta este rezervat doar celor care, n-are importanţă cum anume!, au devenit „cineva”. Deşi hrănite constant din puşculiţa unde cotizează tot românul, instituţiile statului funcţionează în regim de proprietăţi private, care-şi schimbă periodic, prin vot democratic!, stăpânii. Este paradoxul de ieri, de azi şi, foarte probabil, de mâine, care, ca o apăsare constantă pe jugulară, ne lasă creierele fără oxigen. Iată o altă posibilă semnificaţie a gestului cu degetul la nas din plenul Parlamentului.

Oricum, faţă de ce se întâmplă împrejur, „cazul Elena Udrea” nu e decât o furtună într-un pahar cu apă. Iar din acea perspectivă,  megascandalul în care este acuzată că s-a implicat pare din ce în ce mai micro şi mai soft.