Statul român, politica şi cultele religioase – Despre disonanţele „simfoniei bizantine“ româneşti

Candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii s-au apucat să-şi dea în cap cu credinţa şi să amestece Biserica într-o dezbatere cu subiect nepotrivit şi anacronic – apartenenţa religioasă a respectivilor candidaţi. Dacă ne păstrăm luciditatea, vom înţelege că această dezbatere îşi are originea mai degrabă în zona manipulării politice, decât în universul subiectelor serioase şi importante pentru viitorul imediat al statului român.

Îmi doream să nu mai scriu despre acest subiect. Mi-am exprimat opinia în articolul meu precedent - Despre zâmbetul lui Iuda la umbra Crucii. Nu am nimic mai mult de spus. Totuşi, în această dezbatere politică reapare o temă care nu a fost suficient lămurită în societatea românească a celor peste două decenii de democraţie post-decembristă, anume: au cultele creştine dreptul de a susţine un candidat/lider politic/partid care şi-a asumat o platformă politică de inspiraţie creştină? Şi dacă da, în ce context poate fi exercitat acest drept şi cu ce foloase pentru cultele religioase, stat şi societate?

Administraţia bisericească a BOR, Biserica pe care o slujesc ca preot, a abordat chestiunea conform cu exigenţele timpului care cereau Bisericii să interacţioneze într-un fel sau altul cu politicul. În anii `90 a existat o anumită îngăduinţă care a oferit clerului posibilitatea să se implice în viaţa politică. Se dorea, mai mult sau mai puţin lucid, de către unii susţinători ai implicării preoţilor în politică, să se obţină un fel de reîncreştinare a vieţii politice româneşti post-decembriste şi de ce nu, o reconstrucţie a statului român pe o temelie creştină.

Treptat, ierarhia Bisericii a înţeles însă că implicarea partinică a preoţilor în politică aduce Bisericii mari prejudicii de imagine şi diminuează, chiar anulează valoarea unor eventuale avantaje de natură economică, financiară. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din anul 2004 a fost interzisă implicarea preoţilor în politică, iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din martie 2008, se hotărăşte că: „arhiereului, preotului, diaconului şi monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală.” Aceeaşi hotărâre sinodală îngăduie, totuşi, ca, „de la caz la caz, preoţii care îşi exprimă, în scris, dorinţa de a candida numai ca independenţi şi numai pentru consiliile locale şi consiliile judeţene să primească aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordată în urma analizei solicitărilor preoţilor respectivi, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului Eparhial şi numai acelora consideraţi capabili să promoveze interesele comunităţii în consiliile locale şi în consiliile judeţene.”

Administraţia bisericească a ales şi promovează totuşi o a treia cale de interacţiune cu mediul politic, anume colaborarea de la egal la egal, parteneriatul, atât prin relaţiile oficiale reglementate de legile statului şi rânduielile bisericeşti, cât şi prin contacte neoficiale, discrete şi mai puţin publice. O astfel de abordare a relaţiei cu politicul permite pe de o parte, evitarea implicării publice a Bisericii în politică, însă fără înstrăinarea Bisericii faţă de problemele cetăţii, iar pe de altă parte, pune la adăpost eventuale sensibilităţi ale politicienilor, dregătorii cetăţii, oferindu-le un suficient spaţiu de manevră pentru a dezvolta relaţii reciproc avantajoase cu membri ai ierarhiei cultelor religioase.

De fapt, administraţia bisericească se foloseşte de celebra simfonie bizantină care cheamă Biserica şi cetatea (Imperiul bizantin, apoi Otoman, voievodatul, Regatul, iar astăzi, Republica) la o împreună lucrare pentru realizarea binelui public. Pe scurt, în vremurile noastre, această simfonie bizantină s-ar descrie astfel: cetatea îşi asumă atât susţinerea materială, financiară şi ocrotirea cultelor religioase, cât şi parteneriatul cu acestea în rezolvarea unor probleme de natură socială, culturală etc., iar cultele religioase oferă în schimb atât călăuzirea morală a poporului, cât şi parteneriatul cu cetatea, sprijinind dregătorii în eforturile de asigurare a prosperităţii materiale şi dreptăţii sociale pentru locuitorii cetăţii.

După Decembrie 1989, simfonia bizantină dintre Biserică şi Statul român s-a manifestat în conţinuturi modelate de evoluţia statului şi societăţii româneşti de la chipul neo-comunist al epocii mineriadelor şi partidului-stat, până la cel al aderării şi integrării României în NATO şi Uniunea Europeană, proces politic, economic, social şi militar care a generat mari transformări în structura valorilor civice şi spirituale general acceptate de societatea românească.

Simfonia bizantină s-a manifestat cu precădere prin susţinerea financiară acordată de statul român cultelor religioase, între acestea Biserica Ortodoxă solicitând permanentizarea şi instituţionalizarea mecanismului de asistenţă financiară cu argumentul că marile proprietăţi bisericeşti au fost secularizate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi astfel, Biserica a fost lăsată fără avuţia economică ce îi alimenta activitatea pastoral-misionară şi filantropică. Acest argument – pe de o parte, vehement contestat de adepţii secularizării societăţii şi laicizării totale a statului, iar pe de altă parte, parcă prea des şi uneori, fără discernământ utilizat de apărătorii simfoniei bizantine dintre Biserică şi Stat – are valoarea sa de adevăr, însă prezintă inconvenientul că într-o anumită măsură, are şi un conţinut istoric controversat, nu neapărat favorabil Bisericii şi totodată, este tot mai diminuat ca putere de îndreptăţita recuperare de către Biserică, a unei părţi tot mai însemnate din proprietăţile pe care le deţinea înainte de instaurarea comunismului în România.

La acest moment, simfonia bizantină românească este plină de disonanţe şi nu ajută prea mult misiunii Bisericii. Undeva, ceva nu funcţionează corect. Deşi există o colaborare permanentă între culte şi stat, capacitatea cultelor de a influenţa viaţa morală din societate şi stat pare a fi tot mai redusă.

Statisticile oficiale ne înfăţişează un tablou al decăderii morale, al rătăcirii poporului român de la poruncile lui Dumnezeu: milioane de femei românce îşi ucid pruncii în pântece, prin avortul la cerere, România ocupând un loc 3 sau 4 în statistica europeană privind acest tip de avorturi (încălcarea Poruncii Să nu ucizi!), zeci de mii de copii minori sunt lăsaţi singuri în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, alungaţi de sărăcia care ne bântuie, creşterea numărului de divorţuri şi scăderea numărului de căsătorii (şi implicit, a numărului de Cununii creştine!), corupţia ridicată la rang de politică de stat, după Decembrie 1989, şi care a permis şi permite fraudarea bugetului naţional şi a fondurilor europene (încălcarea Poruncii Să nu furi!) etc.

Profilul moral al dregătorilor cetăţii este de asemenea, unul care descumpăneşte. Ex-activişti PCR, ex-ofiţeri de Securitate, ex-colaboratori/turnători ai Securităţii şi rubedeniile acestora au infestat agora cetăţii româneşti. După Decembrie 1989, fostele structuri comunisto-securiste s-au transformat în camarile mafiote şi transpartinice care au infestat Justiţia, Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia Republicii, mai toate entităţile administraţiei publice centrale şi locale, dar şi numeroase zone ale societăţii – cultura, spiritualitatea, economicul etc. În goana lor disperată după imagine şi uneori, poate mânaţi şi de o frică animalică şi nemărturisită faţă de moarte, mulţi dintre aceşti bolnavi care ne conduc se transformă în pseudo-filantropi şi se înghesuie să facă danii pe la mânăstiri şi biserici, ba chiar li se îngăduie să fie ctitori de sfinte locaşuri, din banii adunaţi prin jefuirea avuţiei statului.

Cântând fals în disonantul cor al simfoniei bizantine româneşti, mafiotul politic e mulţumit că prostimea îi vede, îi laudă aşa-zisa credinţă şi eventual, îi dă votul, slujitorul religios îşi primeşte biserica renovată, pictată şi toată lumea crede că lui Dumnezeu îi place jertfa adusă. Nu, nu-i place, că din bani furaţi nu poţi face milostenie şi jertfă lui Hristos, decât dacă urmezi pilda vameşului Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Luca XIX, 8) Până acum nu am auzit de vreun mafiot politic făcător de danie că a urmat exemplul lui Zaheu vameşul…

Sinceritatea cere să spunem, nu în ultimul rând, că în disonanţele simfoniei bizantine româneşti se regăsesc şi slăbiciunile lumeşti, păcatele, smintelile pe care le comitem unii dintre noi, preoţii şi slujitorii cultelor religioase. Agora românească este încă bântuită de zicala să faci ce zice popa, nu ce face popa! Câtă vreme o astfel de vorbă va fi auzită în popor, înseamnă că noi, slujitorii Bisericii, avem încă probleme duhovniceşti şi de comportament public nerezolvate, că nu reuşim să transfigurăm lumea după chipul Bisericii şi că am îngăduit ca părţi din Biserică să se transforme smintitor după chipul lumii, lăsând „urâciunea pustiirii să stea în locul cel sfânt.” (Matei XXIV, 15)

Dacă simfonia bizantină, aşa cum este ea înţeleasă la acest moment de către dregătorii cetăţii şi liderii religioşi din România, dă semne de oboseală şi eşec, atunci înseamnă că ne apropiem de momentul în care vom fi obligaţi să reevaluăm conţinutul relaţiei dintre Stat şi Biserică. Reevaluarea presupune şi să ne gândim dacă nu cumva, Bisericii i-ar fi mai de folos să încurajeze apariţia unor forţe politice şi a unor lideri politici care să-şi propună să-şi ghideze proiectele naţionale de guvernare a statului în temeiul valorilor creştine.

O asemenea abordare ar fi însă posibilă doar în contextul în care Biserica ar fi totalmente independentă de stat, inclusiv şi mai ales sub aspect financiar, reuşind să-şi susţină activitatea misionar-pastorală şi filantropică din propriile resurse materiale şi financiare rezultate prin dobândirea proprietăţilor la care are dreptul şi prin dezvoltarea unor mecanisme economico-financiare morale, încreştinate.

Doar o Biserică liberă faţă de stat îşi poate exercita funcţia profetică în temeiul căreia să-şi facă auzită preferinţa faţă de un conţinut specific al comporamentului public al liderilor politici şi al modului de guvernare a cetăţii – acel conţinut care să izvorască din lumina învăţăturilor lui Hristos. Statul, din perspectiva Bisericii, nu este altceva decât o entitate pe care fiinţa umană rătăcită de lângă Dumnezeu – prin căderea din harul Lui şi izgonită din Eden datorită păcatului neascultării – a înfiinţat-o atât pentru relativa gestionare a slăbiciunilor, patimilor omeneşti, care lăsate să se manifeste liber, ar fi distrus comunitatea omenească, cât şi pentru administrarea planetei pe care Dumnezeu a îngăduit să ne ducem existenţa trupească.

Statul nu este superior Bisericii şi nici nu se subordonează acesteia, doar trebuie modelat indirect – pentru a-l transforma în cadru propice obţinerii mântuirii de către fiecare individ şi de către popor – prin încreştinarea dregătorilor, prin determinarea acestora de către Biserică să respecte, în dregătoria lor, poruncile lui Hristos. Orice altă presiune asupra statului, gen teocraţie, este identic de periculoasă cu încercarea dregătorilor cetăţii de a-şi subordona Biserica, pentru a o transforma în instrument de exercitare, de susţinere a puterii lumeşti.

În Statele Unite ale Americii, precum şi în multe ţări din Occidentul european, asumarea publică şi programatică a valorilor creştine de către partide politice şi lideri politici, în scopul de a promova o guvernare şi politici publice de inspiraţie creştină, reprezintă o parte a normalităţii societăţilor democratice. Implicarea liderilor religioşi creştini în politică – nu în sensul de poltică de partid, ci de interacţiune cu comportamentele publice şi acţiunile de guvernare ale liderilor politici – reprezintă de asemenea o normalitate. Intensa relaţionare a Papei şi a Vaticanului cu lideri politici, guverne şi partide politice este un exemplu edificator şi, de ce nu, de urmat.

În statele occidentale amintite, relaţia dintre Biserică şi Stat este însă limpede reglementată, fie ca separare totală între cele două entităţi, fie privită ca o colaborare a unor parteneri independenţi, egali ca rol şi care doresc, oferind din propriile resurse, să rezolve împreună problemele comunităţii lor, fie ca mecanism de sprijin financiar asistat de stat prin legislaţie specifică (orientare spre Biserică, de către cetăţeni, a unui procent din impozitul pe venit, finanţări de la bugetul de stat pentru activităţile culturale, sociale ale Bisericii etc.).

Câtă vreme cultele religioase vor primi în mod direct fonduri din bugetul statului, reprezentanţilor acestora le va fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să ridice glasul împotriva păcatelor prin care dregătorii cetăţii româneşti îi risipesc avuţia şi compromit viitorul naţiunii.

În România, chestiunea proprietăţilor care au aparţinut cultelor religioase nu este încă pe deplin, moral şi legal, rezolvată. Nu se poate cunoaşte cu exactitate dacă există cu adevărat dorinţa sinceră să fie rezolvată această problemă. Starea de provizorat, de nerezolvare este deocamdată folositoare pentru indivizi din ambele tabere, culte şi stat. Nu ştim dacă liderii cultelor religioase din România au curajul să renunţe la sprijinul financiar al statului, chiar şi atunci când acesta nu ar mai fi necesar. Se poate însă afirma – şi reprezentanţii administraţiei bisericeşti o fac, cu îndreptăţire, ori de câte ori au ocazia – că retragerea subită a sprijinului financiar al statului ar arunca în faliment sute, poate mii de parohii din satele şi oraşele sărace ale României, lipsind deocamdată atât resursele, cât şi capacitatea, mecanismul intern al administraţiei bisericeşti prin care aceste resurse, în momentul în care ar fi procurate, să fie alocate corect şi eficient, în funcţie de necesităţi şi posibilităţi, către entităţile care formează temelia administrativă, dar şi duhovnicească a Bisericii, adică parohiile.

Contextul este încă dificil pentru clarificarea relaţiei dintre Biserică şi Stat, aceasta rămâne o simfonie bizantină plină de disonanţe. Până când vom fi binecuvântaţi cu lideri care să-şi asume rezolvarea corectă a problemelor specifice relaţiei dintre Biserică şi Stat, glasul profetic al Bisericii se face auzit mai mult în şoaptă, lăsându-le politicienilor iluzia că-L pot cumpăra pe Dumnezeu. O stare de spirit care face rău cetăţii şi naţiunii române, agravând rătăcirea noastră la margine de Europa şi mai ales, departe de Dumnezeu.