Strada ca actor politic

Protestele în stradă faţă de decizia Guvernului de a accepta investiţia Gold Corporation la Roşia Montană se află în continuitatea protestelor, de acum un an, faţă de proiectul de lege al Guvernului privind reforma în sănătate.

Ceea ce s-a schimbat, între timp, este numai culoarea politică a puterii: în 2012, Boc şi pedeliştii; astăzi, Ponta şi useliştii. Aceste proteste noi vin, de fapt, să clarifice motivaţia protestelor precedente. Nu a fost vorba atunci despre asumarea de către protestatari a luptei politice a USL împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL, şi nu este, acum, vorba despre un protest împotriva USL şi a Guvernului Ponta. Cele două atitudini au fost şi sunt contextuale. Interpretarea lor ca fronturi puse în slujba unei cauze strict politice ar fi, de aceea, o greşeală. Dimpotrivă, protestele sunt de natură să facă irelevant clivajul politic dintre ”băsişti” şi ”anti-băsişti”, instituind un clivaj mai originar, între societatea civilă şi stat. Aşadar: de-o parte clasa politică, elita intelectuală şi mass-media, ca reprezentanţi ai ”sistemului”, de cealaltă parte protestatarii, opozanţii acestui ”sistem”.

Ce vor aceşti oameni care vin, în fiecare seară, în Piaţa Universităţii, precum şi în pieţele mai multor oraşe din România? Vor stoparea investiţiei la Roşia Montană? Categoric, da. Totuşi, interpretarea lor este mult mai largă. Protestatarii se remarcă, înainte de toate, printr-o voinţă de înnoire a vieţii politice, sociale şi economice, de unde aerul lor fresh. Roşia Montană este doar un exemplu (un exemplu foarte bun) al modului în care puterea, ”sistemul” înţelege să rezolve problemele publice. Acuzaţia este directă: puterea acţionează sistematic împotriva interesului public şi a interesului naţional. Tocmai de aceea, protestele au şi caracterul unei somaţii adresate puterii de a reveni la interesul public şi la interesul naţional, ba chiar de a accepta renegocierea contractului social care defineşte aceste interese. Clivajul societate civilă-stat, care readuce democraţia în starea ei de constituire (şi nu de anarhie, aşa cum lasă să se înţeleagă Adrian Năstase), indică cel mai bine existenţa unei solicitări privind renegocierea contractului social.

De ce este necesară această negociere? Dintr-un motiv foarte simplu. Dependenţele ”sistemului” de constrângerile internaţionale (FMI, Uniunea Europeană, americanii) şi cleptocraţia internă merg mână în mână, alcătuiesc o frăţie odioasă, care asigură dezastrul ţării. Până în 2007 sau chiar până la izbucnirea crizei, în 2009, încrederea românilor în instituţiile internaţionale şi mai ales în Uniunea Europeană se afla la cele mai înalte cote. Românii sperau că aceste instituţii vor obliga guvernul român ”să facă reforme structurale”, ”să lupte împotriva corupţiei” etc. De atunci, încrederea a scăzut treptat, iar românii au devenit tot mai conştienţi că fericirea nu le poate veni de la americani sau de la europeni. În spatele ”reformelor structurale”, a ”luptei împotriva corupţiei” se ascunde, dimpotrivă, dorinţa acestora de a impune sau măcar de a negocia satisfacerea propriilor interese, în dauna intereselor româneşti, în măsura în care au de-a face cu un guvern român neperformant şi corupt. Somaţia străzii faţă de acest fenomen nu trimite la asumarea, de către Guvern, a naţionalismului politic şi economic şi la adoptarea unei poziţii anti-occidentale mai mult decât se poate regăsi ea în mesajele transmise de protestatari în alte ţări europene. Deşi concordanţa dintre protestele din România şi cele de aiurea este tot mai clară, solicitările protestarilor sunt adaptate la specificul românesc sau, mai exact, la specificul ţărilor occidentale de periferie.

Ei cer de la guvernanţi să înceteze joaca legitimărilor false, în primul rând a celor internaţionale, care costă statul român nenumărabile tone de aur sau de petrol, şi să urmărească singura sursă sigură de legitimare, care este societatea civilă. Ei vor de la guvernanţi rectitudine şi profesionalism, mai multă atenţie în negocierile internaţionale, mai mult patriotism, dacă se mai poate spune aşa. În plan intern, solicită stoparea cabalei politice. Mesajul e limpede: în loc să negociezi cu SRI sau cu baronii locali, mai bine negociezi cu cetăţenii. E mai sigur şi mai corect.

Nu atât numărul protestatarilor, cât justeţea revendicărilor lor le face să fie extrem de periculoase, mai ales pentru cei care se află acum la putere, pentru Victor Ponta, în primul rând. O concluzie se impune, deci: strada a devenit un actor de primă mână în viaţa politică a ultimilor doi ani, iar politicienii trebuie să înţeleagă acest lucru, dacă mai vor să guverneze. 

P.S.: Rolul străzii tocmai a fost recunoscut, prin cererea lui Crin Antonescu de a stopa proiectul de investiţii la Roşia Montană şi prin acceptarea situaţiei că nu mai există o majoritate parlamentară, de către Victor Ponta.