Strigătul mut al mamei rrome şi „a doua abolire”

Crima asupra evreilor la Ivangorod (1942) FOTO Wikipedia

Regresiv şi agresiv, rasismul antirrom românesc are o recurenţă care riscă să scape de sub control. Ruinate de incompetenţă, instituţiile statului sunt în sevraj, fluturând aiurea mănuşile, înainte de a se prăbuşi în knockout.

“Na, lup, ţigan de-a gata” redevine în cultura românească recunoaşterea strămoşească a nevoii unui “ţap ispăşitor” pentru propriile eşecuri, nedreptăţii sociale, rasismului. Un fel de “a da boala-n ţigani”, victimizării celui lipsit de putere.

Ca reacţie firească la declaraţiile extremiste ale unor organizaţii din România referitoare la sterilizarea mamelor rrome, la Iaşi, în 9 februarie, s-a creat un grup de iniţiativă pentru constituirea Alianţei pentru protecţia copilului si mamei rrome. Pagina de protest de pe facebook a strâns, în doar 5 zile, peste 500 de membri, din România şi străinătate, în cvasi-totalitate mame rrome, dar şi taţi şi soţi, ca Grup de suport. Mii de like-uri de susţinere din toată lumea, voci scandalizate şi furioase de mame, mai ales românce şi unguroaice din România, în cunoştinţă de cauză, de aceea mai lezate. Ca autor al articolului “Sterilizarea mamelor rrome – Ghidul rasistului”, am fost invitat să particip la reuniunea găzduită de Biroul Judeţean pentru Romi, în sala Prefecturii Iaşi.

O primă constatare a discuţiilor a fost că, la dezbaterile publice referitoare la sterilizarea mamei rrome n-a fost invitată nicio femeie, nici măcar româncă, doar bărbaţi, cu precădere, politicieni. O altă constatare a fost inexplicabila tăcere a organizaţiilor feministe şi de femei, ca şi a instituţiilor statului abilitate, probabil rămase în stilul românesc de a nu preveni, ci doar de a sancţiona, post-factum.

Deşi există câteva ONG-uri ale femeilor rrome, chiar şi femei rrome cu masterat şi doctorat în studii feministe, specializarea acestora este în teoretizarea discriminării de gen, nu există nicio reflecţie sau date despre situaţia mamei rrome, la fel cum nu există niciun ONG rrom cu preocupări în zona educaţiei şi protecţiei copilului rrom.

În stilul anchilozat mental şi plagiaristic al “copy paste”-ului, cunoaşterea rromilor şi a problemelor acestora este blocată într-o instrumentalizarea cantitativistă, fie sub forma caducei sociologii “contabile” româneşti, fie a retoricii false a politicii, mai puţin sensibilă la semnificaţii, la dimensiunea afectivă a intercomunicării şi interrelaţionării, a vieţii comune. Lipsesc din astfel de statistici barbare chiar amintirile noastre, de la legănatul la sân, la plânsul mamei şi grijile ei pentru toate catastrofele şi neghiobiile copilăriei noastre. Lipseşte, mai ales, amintirea spaimelor noastre infantile, cănd mama ne părăsea o clipă, la fel şi dorul continuu de mamă, care ne rămâne în suflet, pentru toată viaţa. Reîntoarcerea la barbarie este consecinţa uitării propriei umanităţi, într-o societate în care haiduci şi haidamaci ne spoliază de ultimele zdrenţe, într-un stat aproape muribund.

Nu este deloc surprinzător că dacă eliberarea juridică din Sclavie a rromilor a început în Moldova, acum aproape 200 de ani, “a doua abolire”, ca luptă pentru demnitate, să înceapă tot la Iaşi, locul în care s-a  născut sufletul curat al culturii româneşti. Cum rromii, prin specificul lor particular, nu au o ţară mamă, este de inţeles că mamele rrome, prin „Mişcarea Amare chave/Copiii noştri” îsi propun o re-centrare a normelor, atitudinilor şi comportamentelor, ca asumare radicală a modernizării mentalitaţilor rrome, dar şi a celor faţă de rromi, a unei realitaţi care, trebuie recunoscut, are nevoie de urgentă schimbare de percepţie şi receptanţă, pentru că a ajuns la limitele periculoase.

„A doua abolire”, ca resurecţie a demnităţii, a fost cea mai mult discutată, într-o critică a blocării instituţiilor naţionale şi internaţionale în retoricile „combaterii sărăciei”, deşi, după mai bine de 20 de ani de ineficienţă, situaţia rromilor din România s-a deteriorat şi mai mult, iar grupurile cele mai vulnerabile sunt copiii si mamele.  „Combaterea umilirii”, ca rasism manifest, lipseşte din preocupările instituţiilor educaţionale abilitate care, în numele unei „nondiscriminări” prost interpretate din Convenţiile internaţionale, ratează „grupul ţintă”, îndeobşte copiii rromi, care suportă o socializare lipsită de sociabilitate, depersonalizatoare, cvasi-segregată.

Solidaritatea imediată cu mamele rrome, care a transgresat genderul şi naţionalitatea, trebuie capitalizată în acţiuni de anvergură, care să vizeze atât dimensiunea instituţională a „societăţii decente” (statului care nu-şi discriminează cetăţenii), cât şi a unei structuri de dezvoltare a responsabilitaţii sociale rrome, ca structură partenerială eficientă, în sprijinul administraţiei publice şi implementării de politici publice.  Grupul de iniţiativă şi-a propus pentru 8 martie, de „Ziua Mamei”,  lansarea „Campaniei publice pentru protecţia copilului şi mamei rrome”, la nivel naţional şi internaţional, pentru a fi alături de familiile sărace, de copiii rromi din instituţiile de plasament, de copiii rromi apatrizi din mai toate ţările europene, ajunşi în aceasta situaţie disperată în urma „migraţiei” parinţilor acestora din România, în ultimii ani. Ceea ce lipsea –  şi această discuţie publică a evidenţiat clar – este absenţa totală a copilului şi mamei rrome în reflecţia şi acţiune a societăţii civile româneşti, ca şi în cea a statului, rămasă rătăcită în abordări pasămite omogenizatoare, inclusive, mascând excluderea.

Pe tot parcursul discuţiilor dintre mamele rrome m-am gândit la mama, constatând cu tristeţe că niciodată, când eram copil, nu mi-a spus cum trebuie să mă port cu o femeie, ce este în sufletul unei femei. Mi-am dat seama că sub eticheta de “femeia – eterna enigmă”, pe care o tot repeta tata,  se ascundea o proastă creştere într-o cultură “macho”. “Vasilică mamă, o să fac bubă la suflet, dacă o să te porţi cu nevastă-ta, cum se poartă taică-tu cu mine”  – ar fi trebuit să-mi spună mama mea tuciurie şi ţigancă, pentru că  de aceea este cea mai iubită între femei, sfânta sufletelor noastre. Nu mi-a spus, acceptând să fie umilită şi în familie, şi în societate, pentru a ne creşte, dar am simţit că demnitatea mamei va fi restabilită, când Andreea, o studentă romă, a spus “acum ştiu ce înseamnă să fii mamă rromă”, hotărâtă să nu accepte vreodată umilirea. Cu sigurantă, barbaţii care asistam la discuţii ne-am revăzut în soţii şi fiice mama, decisă să-şi apare copiii cu preţul vieţii, asa cum cu toţii ştim din amintirile din copilarie.

Vorbele tinerei studente, viitoare mamă, m-au dus cu gândul, obsesiv, la o fotografie  – cea de mai sus – din perioada Holocaustului (1939-1944), în care o mamă îşi apară copilul, din instinct matern (ca să numim aşa dragostea!). (...) „căci iubirea şi gingăşia unei mame faţă de puiul ei nu depind de raţiune”, cum spunea Moise Maimonide,  „celălalt Moise”, într-un pasaj din „Călăuza rătăciţilor”, scrisă în secolul al XII-lea, când evreii, ca şi rromii acum, suportau crunte vexaţiuni:“Levitic 22, 28: O vită mare, ori o vită mică să nu sacrificaţi cu puiul ei, în aceeaşi zi." A fost interzisă sacrificarea simultană a mamei şi a puiului ei, pentru ca nu cumva să sugrumăm puiul sub ochii mamei; caz în care animalul ar fi încercat de o prea mare durere. într-adevăr, sub acest raport nu există vreo deosebire între durerea pe care ar încerca-o omul şi aceea a celorlalte animale; căci iubirea şi gingăşia unei mame faţă de puiul ei nu depind de raţiune, ci de acţiunea factualităţii imaginative, pe care cele mai multe animale o posedă deopotrivă cu omul... Dacă Tora (Vechiul Testament, la crestini, nota mea, V.I.) a ţinut seama de aceste dureri sufleteşti în cazul patrupedelor şi păsărilor, cum ar proceda ea altfel faţă de genul omenesc?  (Moise Maimonide, „Călăuza rătăciţilor”). Istoria a contrazis apelul moral al lui Moise Maimonide, omul s-a substituit divinului, cu drept de viaţă şi de moarte, uciderea în masă este o realitate contemporană. A reaminti apelul lui Moise Maimonide de acum 8 secole şi Holocaustul înseamna a reaminti legamântul „iesirii din robie”, ca aspiraţie spre libertate şi demnitate.

 A jigni o mamă inseamnă a-ţi jigni propria mamă! –  aceasta explică reacţia instantanee a bunului simţ şi solidarităţii faţă de nemernicia unor declaraţii rasiste. A preveni, însă, astfel de derapaje, care au fost genocidare in istoria rromilor, nu inseamnă doar protest, ci şi implicare în schimbarea comportamentelor – consideră mamele rrome şi nerrome. O metanoia (trezire in simţiri), în care mamele şi viitoarele mame, rrome şi nerrome, îşi propun să schimbe mentalităţile barbaţilor şi viitorilor barbaţi.