Suntem (încă) în campanie electorală. Să ne furăm, să ne înjurăm şi să bucurăm!

Teoretic, nimeni nu e hoţ dacă nu e dovedit şi dacă nu există o sentinţă judecătorească în acest sens. Desigur, oamenii îşi pot fura inima, una – altuia, altul – uneia, poţi fura un zâmbet, poţi să şterpeleşti cu privirea, există o metaforă a vieţii de zi cu zi, dar chiar şi aşa, a fura nu e chiar o acţiune platonică, nevinovată.

Nici chiar furatul startului în sport nu rămâne nesancţionat.

Dar ceea ce e teoretic demonstrabil, practic nu a avut nicio relevanţă în campania aceasta electorală care se încheie, în sutele care au precedat-o şi, mai mult ca sigur, în miile care vor urma.

Politicianul care nu-şi face adversarul „hoţ” se descalifică.

Trăim într-o lume în care „cinstit” e doar cel care zice, restul, adică oponentul, partidul celălalt, sunt o „adunătură de pungaşi”, candidatul de la „ceilalţi” e „hoţia” întruchipată.

Nu pentru că există o decizie judecătorească, dacă ar fi nici nu ar putea candida, ci pentru că aşa e fişa postului de candidat în politica noastră. În campaniile noastre.

Dar de ce e aşa?

Pentru că, deşi trăim, fiecare, într-o realitate gri, toţi am vrea să fie doar în alb şi negru, iar noi să fim cei albi şi cei puri.

Noi şi cei pe care îi alegem.

Minciunile noastre sunt doar unelte, proceduri, acoperite de morala câştigului, a binefacerilor pe care le presupunem noi pentru cetăţean, în timp ce minciunile celorlalţi sunt imorale, nedrepte, urâte.

Ca şi în sport, în campaniile electorale, politicienii, dar şi alegătorii lor, îşi păstrează ultimele energii, dau cele mai dure atacuri în runda finală, pe linia dreaptă dinaintea finişului.

Înjurătura la adresa adversarului trebuie să răsune încă în timpanul alergătorului atunci când se apleacă să ridice ştampila.

Dezvăluirile despre corupţia la care s-au dedat ceilalţi candidaţi trebuie să-i ridice acestuia pulsul şi să-l ţină aşa până când strecoară hârtia cu „votat” în urnă.

După aceea, are dreptul să se calmeze.

După aceea, poate să facă ce doreşte.

Alegătorul este, în sfârşit, liber.

Dar, vai, nu şi în acest an.

Anul acesta, el va fi pus la frăgezit, să fie numai bun în decembrie.

Da, anul acesta alegătorul nu scapă atât de uşor.

Suntem cu pistolul la tâmplă: Masca sau votul!

Campania electorală este perioada din an, sau din  ani, în care nu se respectă nicio regulă de bună-purtare.

E dezlegarea la înjurătură, la minciună, uneori la insultă.

Cele zece porunci ale candidatului, la vreme de campanie, sunt:

Unu. Eu sunt liderul tău de partid, dacă eşti ales nu uita că cine te-a pus pe listă poate să te pună şi pe cealaltă listă;

Doi. Să nu te duci la televiziuni concurente fără aprobarea noastră;

Trei. Vorbeşti doar de bine partidul care ţi-a pus atâta în traistă. Dacă nu ştii, te vom informa noi câte fapte bune am făcut;

Patru. Când te referi la partidul celălalt (al cărui nume nu merită pomenit, în vecii vecilor, amin!) eşti mandatat să foloseşti următoarele cuvinte: şnapani, baroni, lichele, flenduroşi, lepre, moace, sau variantele lor literare: corupţi, incapabili, rău intenţionaţi, analfabeţi;

Cinci. Nu uita cine ţi-a dat banii de afişe;

Şase. Să nu faci glume pe seama partidului. O să râdem noi după aceea, multă lume va sughiţa;

Şapte. Dacă ai spus prostii, nu te panica. Întotdeauna va fi cineva care te crede;

Opt. Poţi să furi dar să nu te vadă nimeni. Nu dă bine pe facebook. Nici pixelul nu mai e ce-a fost: albastru;

Nouă. Poţi să înjuri doar dacă o faci mai tare decât contracandidatul tău. Altfel, ce rost are;

Zece. Pofteşte la tot ce poate să vină - şi să-ţi vină - după alegeri. Vei vedea că a meritat, dar tu oricum ştii asta.

Da, cam asta e miza, cam astea sunt regulile.

Toată lumea dă în judecată pe toată lumea, toţi se ameninţă cu puşcăria, chiar şi cei care ar trebui, tot teoretic, să fie echidistanţi, îşi dau în petec şi se lipesc ca timbrul de câte o opţiune politică.

Campania electorală este ca la naşterea lumii: a fost potopul, va urma renaşterea, dacă ies „ceilalţi”, anul şi anii care vor urma vor avea doar iarnă, vom îngheţa cu toţii, va urma apocalipsa de după (numele „ăluilalt”), dacă ies „ai noştri”, anul şi anii, cât mai mulţi, care vor veni, vor fi o toamnă continuă, vom sta sub crengile bunăstării şi vom culege ce va pica sau ce va curge, pentru că vom fi în era (numele idolului nostru). 

Peste câteva zile, într-o dimineaţă de luni, va fi o linişte deplină. Nu vor mai fi betoniere pe străzi, nu se vor mai pune borduri, nu vor mai fi pe uliţe cetăţenii aceia echipaţi cu tricouri de partid care să-ţi sugrume cutia poştală cu afişe şi programe. Nu se vor mai tăia panglici mai lungi decât autostrăzile construite.

Ai vrea să prelungeşti plăcerea acestei dimineţi liniştite de sfârşit de septembrie. Dar nu poţi, ştii că va urma, peste foarte scurt timp, Apelul!

Numai mâine nu e decembrie!

La urne, cetăţeni!