Supravieţuirea domnului Ponta

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Victor Ponta
Victor Ponta

În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, Victor Ponta s-a trezit în cea mai proastă dintre lumile posibile: pierduse Cotrocenii, era contestat în propriul partid şi avea perspectiva de a se întoarce la muncă, la munca aia grea de la Palatul Victoria. A încercat s-o facă pe struţul, vârându-şi câteva zile capul în nisipul Emiratelor, dar i-a folosit tot atât cât struţului: deloc.

Am zărit un grăunte de umanitate la Victor Ponta în acea zi de după pierderea alegerilor, atunci când a zis: „Cred că electoratul ne-a dat ieri un mesaj foarte puternic. Să avem decenţa şi înţelepciunea să tăcem din gură o perioadă”. Vocea, tonul şi cuvintele arătau parcă un alt Victor Ponta decât cel pe care îl ştim de atâţia ani. Era bun să rămână aşa. Din păcate, l-a luat Ghiţă într-o escapadă prin Dubai şi Abu Dhabi şi nu ştiu ce i-o fi susurat la ureche, că înapoi s-a întors acelaşi politician prefabricat pe care îl ştim: arogant, arţăgos, cu vocabular rudimentar-agresiv, aşa cum l-o fi învăţat vreun consultant că trebuie să fie exprimarea politică de succes. Grăuntele de umanitate l-a scăpat prin nisipul Arabiei şi nu l-a mai găsit.

Ce ne spune nouă asta? Păi ne spune că în locul unei cuviincioase smerenii, aproape obligatorie după o aşa strălucită înfrângere, domnul Ponta a ales să intre într-un foarte complicat joc de supravieţuire personală. Un joc în care încearcă să limiteze drastic prejudiciile şi să obţină maximum de profit la care poate spera. Problema lui, dar mai ales a noastră e că obiectivele pe care le are de atins în cadrul acestui joc au devenit ireconciliabile. Iată-le:

Obiectivul 1: Păstrarea funcţiei de premier, laolaltă cu autoritatea şi cu legitimitatea pe care această funcţie le presupune. Pierderea atât de categorică a alegerilor prezidenţiale de către un premier în funcţie atrage, aproape automat, un deficit de legitimitate şi de autoritate. Victor Ponta a simţit pericolul, aşa că s-a grăbit să precizeze: „Votul de pe 16 noiembrie a fost un vot foarte clar, legitim, pentru domnul Iohannis ca preşedinte, aşa cum votul din 2012 a fost un vot foarte clar pentru USL ca să guverneze”. Teoretic, e corect ce spune, dar sună foarte puţin credibil din partea domnului Ponta. În 2012, prin vară, el însuşi a contestat legitimitatea preşedintelui ales şi a încercat o debarcare anticipată, care a zdruncinat cumplit edificiul constituţional. Iar schimbarea premierului pe calea moţiunii de cenzură este la fel de democratică precum procedura prin care chiar domnul Ponta a ajuns prim-ministru, în primăvara aceluiaşi an 2012.

Obiectivul 2: Păstrarea funcţiei de preşedinte al PSD. Împingerea Congresului PSD undeva în primăvară, văzută ca o tactică de temporizare a revoltelor din partid, ar putea fi o soluţie înşelătoare. Mârâielile unor baroni sau ale unor lideri marginalizaţi au început să fie tot mai sonore, iar timpul pe care domnul Ponta crede că-l câştigă până în primăvară ar putea fi folosit de aceştia ca să organizeze mai bine debarcarea sa. Şi nici în partid nu se poate spune că domnul Ponta a câştigat autoritate după alegeri, ci dimpotrivă.

Obiectivul 3: Onorarea promisiunilor din campanie. Spre deosebire de primele două, care ţin strict de persoana domnului Ponta, acesta este obiectivul care, odată atins, va atrage consecinţe grave asupra întregii societăţi. Victor Ponta a recurs la un veritabil dezmăţ de promisiuni în campania electorală, toate cu aplicabilitate după alegeri.  Unele vizează largi categorii sociale (suta de lei la medici, îndemnizaţii şi alte sporuri etc.), altele vizează ţintit baroni locali şi cohortele de primari racolaţi la PSD prin ordonanţa lui Dragnea. Dacă ţine să le îndeplinească pe toate, bugetul pe anul viitor va fi compromis, căci va lipsi din el componenta de investiţii care împinge economia înainte. Dacă îşi restructurează sever promisiunile şi anunţă că nu le poate îndeplini pe toate, pentru că au fost simple promisiuni de campanie, riscă să-şi compromită primele două obiective: îşi pierde încă şi mai mult din autoritatea de premier şi îşi ridică în cap baronii locali.

Până pe 16 noiembrie, domnul Ponta a reuşit să menţină cele trei obiective într-un echilibru fragil. A putut face asta pentru că toate trei erau subordonate unui ţel suprem: câştigarea preşedinţiei. A făcut cu ochiul către toată lumea, către toate azimuturile, alimentând speranţe cu promisiunea unui viitor fericit odată cu instalarea sa la Cotroceni. Cum ţelul a fost ratat, Victor Ponta e acum în situaţia chelnerului care duce o tavă plină cu pahare, se dezechilibrează la un moment dat şi paharele încep să cadă unul după altul, într-un incontrolabil efect de domino.

Ce-i de făcut? Soluţia e simplă, chiar dacă dureroasă. Poate pentru prima dată în istorie, domnul Ponta este chemat să pună interesele generale înaintea celor personale. Şi poate începe prin croirea unui buget pentru nevoile ţării, şi nu pentru propria-i supravieţuire politică. Adică să-şi recupereze grăuntele de umanitate din nisip.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite