Suspendarea lui Băsescu sau suspendarea judecăţii?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În urmă cu o săptămînă, nu aveam nici o îndoială că procedura de suspendare a lui Traian Băsescu este doar o formalitate. Rezultatul referendumului de suspendare mi se părea absolut previzibil: preşedintele va fi trimis acasă! 

Urmare firească a anilor de privaţiuni, frustrări şi umilinţe suferite, demiterea preşedintelui de către însuşi poporul care l-a ales reprezenta, în viziunea mea, un semn de sănătate a organismului social din care fac parte. 

Între timp, însă, am avut marea surpriză să constat că unii români nu sînt chiar atît de previzibili. Mai ales unii intelectuali, foarte sperioşi de restauraţii, de soviete, de comunişti, de bunicuţe, de mineri şi de alţi „bampiri“ politici s-au redirecţionat rapid şi au preluat marotele propagandei pedeliste: USL vrea puterea pentru că (sic!) plagiatul lui Ponta, graţierea lui Năstase, acapararea justiţiei (ca să nu intre în puşcărie Voiculescu etc.). Surpriza mea a crescut şi mai mult cînd am constatat că printre noii susţinători ai lui Băsescu se numărau profesori (cărora cu o neruşinare totală guvernarea Băsescu le-a tăiat ca-n brînză salarii şi sporuri; cărora le-a blocat posturile în învăţămînt; cărora le-a tăiat, o, da, acest mare apărător al doctoratului, amărîtul de spor de 15% de doctorat; cărora le-a impus condiţii draconice de avansare în cariera didactică universitară, schimbînd regulile în timpul jocului, supravegheat, iată, de evaluatori care, unii dintre ei, nu îndeplinesc nici pe sfert rigorile impuse celor evaluaţi) şi pensionari (cărora li s-au redus pensiile, care au fost puşi la plata asigurărilor medicale etc.).

Amintesc doar în trecere că, la o universitate de stat (deci nu la o fabrică de diplome), un lector universitar doctor ridică 1.200 de lei pe lună în vremea lui Băsescu-Vodă. Am văzut şi oameni simpli lăcrimînd pentru Băsescu, pe principiul „rău cu rău, dar mai rău fără rău“ sau, mult mai des auzit, „ăsta cel puţin a furat destul, e sătul; vin din urmă flămînzii, nemîncaţii“. Cu alte cuvinte, pentru mulţi dintre români nu mai contează răul pe care l-au suferit sub guvernămîntul lui Traian Băsescu şi nici nu mai contează aşa de mult să scape de el, important e să li se înfunde şi altora (Voiculescu, Năstase ş.a.) şi să nu le fie bine altora (flămînzii care aşteaptă să ia puterea). Eternul resentiment faţă de capra vecinului!

Mă simt dator, ca cetăţean al acestei ţări, să îmi exprim opinia privitoare la cele ce se întîmplă acum.

Plagiatul lui Ponta

Acest plagiat nu are nici o legătură cu suspendarea lui Băsescu. Absolut nici o legătură. Propaganda băsistă a ştiut cum să lege cele două lucruri în aşa fel încît Băsescu să pară nesuspendabil pentru că Ponta a plagiat. Deşi este o judecată care sfidează logica şi bunul-simţ, a fost preluată ca atare de oameni asupra inteligenţei cărora nu planează nici un dubiu. O asemenea lipsă de rezistenţă la manipulare poate fi şi efectul subminării rolului logicii şi filozofiei în decursul tranziţiei. Căci temeiul unei asemenea judecăţi nu este nici suficient şi nici necesar. Enunţul „Băsescu nu trebuie suspendat pentru că Ponta a plagiat“ este la fel de adevărat ca enunţul „Băsescu nu trebuie să fie preşedinte pentru că este chel“.

Plagiatul lui Ponta este o fraudă intelectuală, academică, pentru care va trebui să dea socoteală. Probabil că va plăti nu numai academic (cu retragerea titlului de doctor), ci şi politic (discreditat, ridiculizat, va deveni în scurt timp neeligibil şi tras pe linie moartă). Cu toate acestea, nu putem să nu comparăm frauda comisă de Ponta cu alte fraude comise de alţi politicieni în decursul celor mai bine de douăzeci de ani. Există, vrem nu vrem, o ierarhie a răului. Există grade ale răului, trepte, nuanţe. Infernul are etaje. Dar pînă la infern, justiţia noastră omenească se întemeiează pe acelaşi principiu, judecînd faptele penale, discriminîndu-le, clasificîndu-le în funcţie de gravitatea lor şi alocînd pedepse în funcţie de aceasta. Dacă nu este nici o diferenţă între un rău şi un altul, ar trebui ca toţi infractorii, indiferent de fapta comisă, să primească aceeaşi pedeapsă. Ceea ce nu se întîmplă, ceea ce ar fi absurd să se întîmple. Or, distanţa dintre plagiatul lui Ponta şi infracţiunile cu care ne-au obişnuit politicienii români în ultimii douăzeci de ani este de la cer la pămînt. Să nu ne jucăm cu vorbele!

Fapta lui Ponta pare o joacă de copil, ceva metaforic, ceva foarte spiritual în raport cu (şi numai în raport cu) faptele grele, furturile şi hoţiile ordinare de care am tot auzit în aceşti ultimi şi blestemaţi douăzeci de ani că sînt puse în cîrca politicienilor români. În mijlocul vieţii politice de la noi cuvinte precum „bibliografie“, „ghilimele“, „note de subsol“, „doctorat“ sună ca nişte versuri într-o celulă de violatori şi de tîlhari. La cîte eforturi îmi închipui că a depus securitatea din subordinea lui Traian Băsescu în căutarea unui motiv de discreditare a lui Victor Ponta, scandalul plagiatului este de natură să mă liniştească într-un anumit sens: nu s-a găsit ceva mai grav decît atît. Omul nu a scufundat vreo flotă, nici n-a turnat pe alţii, nici nu a făcut afaceri oneroase cu statul. Dacă ar fi să aleg, trebuie să spun că prefer un dottore unui flotadore. La urma urmei, fiecare are duşmanul pe care-l merită. De ce s-ar fi aşteptat susţinătorii săi ca Traian Băsescu să se confrunte cu un Mircea Eliade?

E clar că PSD şi PNL profită de starea de nemulţumire a poporului şi încearcă să bifeze obiective din lista de dorinţe partinice în timp ce realizează un deziderat cît se poate de real al electoratului (schimbarea din funcţie a preşedintelui). Dacă Ponta şi Antonescu îl vînează pe Traian Băsescu pentru cu totul alte motive, mai mult sau mai puţin oculte, asta nu înseamnă că dorinţa de schimbare a preşedintelui este mai puţin reală în rîndul populaţiei.

Două minciuni

Minciuna sfruntată, difuzată pe foarte multe canale, este că la referendum vom alege între două tabere, între doi adversari, între două partide. Prezenţa campaniei electorale ajută minciuna să se propage cu uşurinţă. În realitate, campania electorală este a unuia singur, a lui Traian Băsescu. Referendumul vizează destituirea lui Traian Băsescu, nu alegerea lui Antonescu ca preşedinte al României, nici alegerea lui Hrebengiuc, nici graţierea lui Năstase. Alegerile vin abia după momentul destituirii (sau al reconfirmării) lui Traian Băsescu, abia atunci vom decide. Cele două lucruri nu au nici o legătură.

O altă minciună pe care Traian Băsescu o împrăştie cu neruşinare în aceste zile este aceea că vinovată pentru situaţia actuală a românilor este criza şi numai criza. Fals! Situaţia actuală a românilor are o legătură doar tangenţială cu criza. Criza a servit ca un pretext extrem de potrivit pentru ca Băsescu să-şi implementeze politica supranumită de dreapta în viaţa socială. Criza i-a venit mănuşă unui preşedinte care crede cu tărie, la propriu şi la figurat (alături de intelectualii „de elită“), că unii au, în virtutea unor caracteristici mai mult sau mai puţin misterioase (sînt mai aleşi, sînt mai frumoşi, sînt mai deştepţi, sînt mai nobili, sînt mai prezentabili), mai multe drepturi decît ceilalţi – masa, poporul, prostimea. Conform acestei filozofii – atît de cunoscută plaiurilor mioritice –, prostimea trebuie să producă mult, să ceară puţin şi să primească şi mai puţin; conform acestei filozofii, statul este darnic cu unii (aleşii) şi zgîrcit cu alţii; mumă pentru unii, pentru alţii ciumă; băierele bugetului se deschid cu generozitate pentru aleşi şi se închid rapid pentru oamenii de rînd. Cu sau fără criză, Băsescu tot ar fi închis şcoli şi spitale.

Cu sau fără criză, Băsescu tot ar fi încercat să desfiinţeze serviciul public de ambulanţă. Cu sau fără criză, Băsescu tot ar fi tăiat pensiile, salariile şi sporurile căci pentru Băsescu şi pentru filozofii băsişti numai unii au dreptul să trăiască (bine), acei băieţi deştepţi, „exemplarele reuşite ale speciei“, „meritocraţii“, descurcăreţii, cei care ştiu cum să facă bani din pămînt, din piatră seacă. Numai că piatra seacă este de fapt statul-vacă-bună-de-muls. Despre asta e vorba în ideologia dreptei băsiste: statul, intrat în posesia „elitei“, trebuie eliberat de orice obligaţie de a mai returna ceva contribuabilor.

Contribuabilul e bun doar să producă pentru frumoşii, aleşii, înţelepţii săi stăpîni. La cîtă vehemenţă au în ei adepţii dreptei băsiste, te aştepţi să găseşti oricînd printre ei cîte un Zuckerberg, cîte un Bill Gates, să-l vezi pe inventatorul Facebookului valah sau al computerului românesc, nu să vezi stipendiari, bursieri NEC, scriitori care trăiesc la aproape 60 de ani de pe urma burselor de creaţie, angajaţi la stat etc. etc. E cam bizar să vezi cum tocmai categoria unor asistaţi socio-politic revendică valorile dreptei. O dreaptă specială, dreapta băsistă!

Acest text a fost iniţial publicat în Observator cultural şi poate fi accesat aici

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite