Tehnocraţia a învins politicienii

Când doreşti să îţi pierzi prestigiul, faci afirmaţii penibile sau chiar prosteşti. Printre acestea regăsim ceva repetat de mulţi naivi sau poate chiar plătiţi de partide: „politica este o profesie“.

Politica nu este o profesie, dar sunt din ce în ce mai numeroase cazurile în care în politică intră cei incapabili să reuşească într-o meserie/profesie. Motivul pentru care se întâmplă acest acces extins al incompetenţilor este dat – de cele mai multe ori – de absenţa filtrelor legale şi morale, deoarece „nu poţi interzice cuiva să intre în politică“, şi – mai ales – „nu trebuie să existe criterii de calificare pentru funcţiile politice“.

Consecinţa acestor idei este aceea că orice persoană – indiferent cât de analfabetă funcţional este, sau cât de puţin cunoscătoare de drept public, economie, istorie, geografie, limbi străine ş.a. – poate atinge orice poziţie în stat. E drept, pentru anumite poziţii este necesar un vot – care se poate obţine şi prin manipulări ori diferite forme de slugărnicie; dar pentru multe altele la eşalonul strict administrativ este suficientă loialitatea de partid, numirea în funcţie nefiind restricţionată de nimic.

Aceleaşi idei naive au mai elaborat o frază în plus pentru a justifica rolul primordial al politicii în faţa experţilor din orice domeniu – cu siguranţă, pentru că e din ce în ce mai dificil să acoperi erorile imense ale politicienilor „de profesie“. Potrivit acesteia, politicienii au curajul să adopte şi măsuri nepopulare, „sacrificându-şi cariera“, pe când experţii în diferitele domenii sunt mai rezervaţi în acest sens, ei oferind doar variante de acţiune în urma analizelor problemelor, dar lăsând deciziile în seama politicienilor.

Afirmaţia aceasta este – ca şi celelalte – repetată de naivi sau mercenarii partidelor: un om care analizează obiectiv situaţia generală a istoriei umanităţii constată de fapt o linie fără echivoc în favoarea competenţei reale. Niciodată un om cu adevărat competent nu se va rezuma doar la oferirea de soluţii: el va aplica ceea ce consideră adecvat unei situaţii anume.

De fapt, competenţa este ceea ce se arată nu prin vorbe, ci prin fapte. În anii 1990 un text dădea unele lecţii despre „cum trebuie iubită ţara“ – evident, acest lucru trebuie făcut la televiziune şi doar la ore de maximă audienţă. O scurtă privire demonstrează că pe hîrtie şi pe sticlă atât de mulţi oameni sunt competenţi la orice. Cel puţin despre români, în anii interbelici eminentul profesor de drept administrativ Anibal Teodorescu începea un capitol dintr-un tratat cu formula:

„Nu există român care să nu aibă cele mai bune idei pentru absolut orice problemă frământă omenirea.“

Totuşi, ce este un politician? Winston Churchill (foto dreapta) spunea că omul politic se gândeşte la alegerile următoare, iar omul de stat se gândeşte la generaţiile următoare. Dar pentru a gândi la generaţiile următoare un om are nevoie de analize şi profunzime. Analize există, mai bune sau mai rele – nenumărate instituţii publice şi private realizează astfel de documente utile omului politic – dar şi omului de afaceri, ori omului fără funcţii de conducere în vreun loc sau altul. Dar nici cele mai mai bune analize nu valorează nimic dacă omul politic nu le citeşte – ori, mai rău: le-a citit, dar nu ţine cont de ele.

Politicianul contemporan crede că este – mai mult decât în alte vremuri – deţinătorul unor puteri deosebite, care vor influenţa viitorul mai mult decât o făceau pe vremuri strămoşii. Din nou, aceasta este o opinie falsă, care trebuie explicată la un nivel rezonabil.

Printre marile schimbări pe care istoria le-a adus politicii a fost aceea a limitării duratei mandatelor în diferitele funcţii, implicit a puterii efective a omului politic.

În perioada monarhiilor absolutiste sau tiranice – de care nici unul dintre continente nu a fost scutit – relaţiile de putere din interiorul acestora favorizau abordarea de tip nobiliar-administrativ: concret, o familie din aristocraţie putea să aibă o funcţie pentru decenii sau chiar sute de ani. Exemplele sunt nenumărate, de la unele intrate în literatură, la altele care formează în special obiectul cărţilor de istorie. În literatura arabă, la finalul celor „O mie şi una de nopţi“ apare un text numit „Sfârşitul lui Giafar“, în care se povesteşte modul în care califul Harun-al-Raşid distruge complet puterea familiei Barmak, ucigând peste 1000 din membrii acesteia; cazul este real, dar era o luptă pentru putere clasică, după ce timp de zeci de ani familia respectivă preluase aproape complet administraţia califatului. În Europa este recunoscut cazul Merovingienilor, care domnesc în Franţa, la începutul Evului Mediu. Puţin pricepuţi în ale conducerii, ei lasă administrarea regatului lor majordomilor, ceea ce îi conduce pe aceştia la dobândirea puterii: mai întâi prin golirea forţei politice a dinastiei titulare, iar apoi prin impunerea completă a unei noi dinastii, care îşi are zenitul prin domnia lui Carol cel Mare, în jurul anului 800.

Acest mod de stăpânire politică permitea unor aristocraţi nu doar să ocupe funcţii majore, ci şi să exercite aceste stăpâniri din tinereţe, dacă erau fiii unor familii importante. La vârste foarte fragede – chiar mai puţin de 30 de ani – se ajunge conducător de armate sau de mănăstiri, deoarece familia era aceea care primea cinstea din partea suveranului, ori era atât de puternică încât putea impune obţinerea unor funcţii importante, care aduceau la rândul lor putere faţă de alte familii nobiliare. Literatura franceză de secol XIX – în special cărţile lui Alexandre Dumas-tatăl – prezintă romanţat adevăruri istorice, iar dintre acestea, cele două lucrări istoriografice dedicate lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea se ridică la un nivel ştiinţific rezonabil în această problematică a teoriei conducerii.  

Acest circuit a funcţionat mii de ani şi funcţionează şi acum în statele dictatoriale: loialitatea faţă de conducător era singurul mod de promovare şi orice abatere reprezenta nu doar dizgraţia, dar chiar şi pericolul pierderii vieţii. Din nou, istoria abundă de exemple în care diferite familii nobiliare au fost nevoite să emigreze complet sau în cvasitotalitatea membrilor săi după ce au pierdut războaiele politice interne, deoarece moartea venea pe urmele lor.

Dar să nu limităm realitatea doar la luptele politice: şi în instituţii este aceeaşi situaţie, în multe dintre ele familii întregi domnind aproape de zeci de ani, ceea ce are ca efect consolidarea unor adevărate clanuri – nefiind scutite nici mediile universitare. Totul depinde de moralitatea dintr-o ţară: cu cât este mai ridicată, cu atât aceste fenomene sunt mai rare, după cum o lucrarea celebră dedicată eşuării statelor o relevă.

Ce înseamnă a fi om politic de valoare astăzi? Un singur lucru, simplificând: a oferi rezultate pozitive pe termen scurt şi mediu, nesacrificând nimic – sau foarte puţin – pe viitor.

Când lucrurile nu funcţionează din punct de vedere moral, selecţia elitelor se face eronat, iar incompetenţii promovaţi în locul celor valoroşi sporesc problemele în instituţii şi ţări. Ca rezultat, elitele adevărate părăsesc efectiv atât instituţiile, cât şi ţările lor, deoarece în secolul globalizării s-a ajuns la recrutarea angajaţilor din orice punct al planetei: competenţa aduce bani, iar aceştia nu au miros – trebuie produşi cât mai repede şi în cantităţi cât mai mari. Proştii aduc probleme, incompetenţii la fel de multe, nesimţiţii creează şi ei; iar la un nivel mai mare, conducătorii obsedaţi de putere: dar piaţa globală are oroare de aceste categorii şi îşi mută capitalurile în zonele unde valorile şi morala au un rol principal în societate.

Pentru a fi şi mai direct în explicaţie, să pornim de la două date statistice, care ar trebui înţelese bine de politicienii contemporani: în anul 2017 sumele trimise în ţările cu nivel de trai mai scăzut au ajuns la 466 mld. dolari, iar la nivel global al remitenţelor de 613 mld. dolari. Astea înseamnă că milioane de oameni îşi găsesc locuri de muncă pe o piaţă globală, iar pe baza acestor eforturi, familiile lor îşi ridică nivelul de trai – şi, implicit – de pretenţii privind buna guvernare în ţările lor, pentru că află de la rudele lor ce muncesc în străinătate cum sunt mai bine administrate alte ţări.

FOTO 123 RF

Dar cele două date trebuie coroborate cu o alta, mult mai înspăimântătoare. Concret, PIB/capita nominal este în medie de 10.700 dolari la nivelul planetei noastre, după cum spunea pentru anul 2017 Fondul Monetar Internaţional. Evident, suma este evaluată optimist – după cum şi PIB/capita ale unor ţări este la fel de optimist considerat: motivul reiese din faptul că în clasament sunt introduse doar 188 de ţări din 195 aproape complet recunoscute şi devenite aproape cu drepturi depline membre ale ONU. Dar această cotă de 10.700 este una naivă şi înspăimântătoare, deoarece este una care face media aritmetică în raport de ţări, considerate subiecte egale matematice. Chiar şi aşa, nu sunt mai mult de 63 de state care depăşesc această limită – deşi apar şi aici anumite rezerve. Totuşi, ţara cu cel mai ridicat PIB/nominal per capita are o populaţie de 590 mii loc; iar aceea de pe locul 2 are 8,5 mil. loc. Însă din cele peste 130 de state de sub linie vom regăsi China, India, Indonezia, Pakistan, Brazilia, Nigeria şi Bangladesh, care au împreună 3,8 miliarde locuitori, la o populaţie a planetei de 7,67 miliarde persoane.

A fi politician în aceste state este extrem de greu şi în acelaşi timp cere calităţi deosebite pentru a ajunge în funcţii de putere. În aceste zone a fi prim-ministru înseamnă o responsabilitate uriaşă, care la propriu te face să nu dormi bine noaptea. Aceasta, cu o condiţie fundamentală: să îţi pese de oameni, nu doar de puterea efectivă şi exercitarea ei.

Totuşi, ce înseamnă a fi om politic de valoare astăzi? Un singur lucru, simplificând: a oferi rezultate pozitive pe termen scurt şi mediu, nesacrificând nimic – sau foarte puţin – pe viitor.

Această grilă este una prin care putem observa destul de bine realizările tututor politicienilor lumii, mai cu seamă în acest secol, iar modalităţi de exprimare a rezultatului valoric apar destul de rapid.

Spre exemplu, într-un top al datoriilor publice, regăsim că 100 dintre acestea au un cuantum de peste 50% din PIB, iar pentru 15 state, cuantumul depăşeşte 100%. Or, datoriile nu se acumulează într-un astfel de procent într-un an sau doi, ci este vorba de ani de erori politice în materie economică şi administrativă. Iar cetăţenii simt, pentru că fiecare pomană electorală sau drept oferit generos de nişte politicieni care nu au alte argumente de convingere se repercutează în taxele de peste 5-10 ani, precum şi în dinamitarea viitorului copiilor şi tuturor urmaşilor. Astăzi, datoria globală este de 86.000 dolari/capita – adică fiecărui cetăţean al lumii îi revine de plătit această sumă – ceea ce demonstrează o dată în plus că incompetenţa este trăsătura caracteristică a politicienilor in ultimele decenii.

Politicienii au câteva probleme în plus, apărute în ultimii 60 de ani. Practic, în aceste şase decenii populaţia lumii creşte de la 3 mld. persoane la 7,67 mld, cu precizarea că de fapt doar în anul 1927 se ajunsese la 2 mld. locuitori.

Este adevărat, acest aspect înseamnă o creştere de aproape 4 ori în 90 de ani a populaţiei planetei, implicit a densităţii acesteia, cu consecinţa creşterii imense a consumului de resurse pentru traiul zilnic. Astfel, de mai multă vreme locuitorii planetei consumă într-un an mai repede decât se poate reface natura: în acest an am „devorat“ ce a produs natura la data de 1 august, pe când în anul 1970 atingeam această cifră la 23 decembrie, având nevoie de o planetă şi trei sfeturi pentru a menţine ritmul actual de viaţă.

Aceste date contează pentru politicianul competent, care trebuie să îşi adapteze nu doar discursul politic, ci şi programul de guvernare la aceste realităţi, pentru că ele afectează viaţa zi de zi, iar nu dintr-o dată, la finalul mandatului lor.

Dar tot în ultima sută de ani s-a mai întâmplat un lucru care înspăimântă oamenii politici: concret, oamenii au depăşit starea de „supuşi“ ai monarhilor şi aristocraţilor, şi au început să devină cetăţeni, adică oameni cu drepturi şi cu posibilitatea de a cere socoteală în orice zi conducătorilor lor.

Până la începutul secolului în majoritatea ţărilor oamenii nemulţumiţi aveau trei opţiuni – anume votul împotrivă, emigrarea şi protestul violent public. Dar creşterea de populaţie din ultima sută de ani – bazată pe creşterea nivelului de educaţie şi tehnologie al nivel global – a creat mai multe afaceri şi moduri de câştig a pâinii zilnice care să nu depindă de politicienii incompetenţi ai unei ţări, ceea ce are consecinţe asupra mediului politic, care trebuie să adopte măsuri prin care să îşi justifice existenţa.

Concret, în multe ţări au apărut opinii potrivit cărora politicienii mai mult încurcă viaţa normală oamenilor, instituţiilor şi mediului economic – şi, judecând după ceea ce se vede şi la noi în ţară, e destul de adevărat. De ce trebuie să mai ai conducători politici, dacă pot exista profesionişti în administraţie şi economie, care pot face ca lucrurile să funcţioneze optim? Profesionistul, după cum spuneam mai sus, cunoaşte nu doar simptomele bolilor domeniului în care activează, ci şi remediile pentru acestea, şi – mai mult ca oricine altcineva, are şi curajul de a lua măsurile care se cuvin.

Oamenii au depăşit starea de „supuşi“ ai monarhilor şi aristocraţilor, şi au început să devină cetăţeni, adică oameni cu drepturi şi cu posibilitatea de a cere socoteală în orice zi conducătorilor lor.

Politicienii pierd zi de zi acest război cu profesioniştii din orice domeniu – crescând din ce în ce mai mult puterea ideii de tehnocraţie. Practic, oamenii astăzi au o şansă pe care acum zeci de ani sau chiar sute nu o aveau: să afle de existenţa unor profesionişti într-un domeniu aflaţi la sute sau chiar mii de kilometri distanţă. Această opţiune nu există de 10 ani, de când internetul a luat avânt, ci de mult mai multă vreme. Nici comunismul, oricât de izolat era faţă de exterior, nu putea să se opună acestui circuit informativ al informării cetăţeneşti. Doar ca exemplu oferim situaţia dr. Christian şi Marius Barnard, care au operat pentru îndepărtarea unei malformaţii a inimii un copil român în anul 1970.

De fapt, omul caută oricând şi oriunde profesionişti: când ai copilul sau părinţii bolnavi, nu cauţi cel mai bogat spital în bacterii şi nici cel mai prost absolvent al facultăţii de medicină; când vrei să nu îţi sară în aer bucătăria, cauţi un instalator bun etc. Şi în artă, nu cauţi un gurist care falsează o melodie, ca în acest exemplu, ci un om care ştie să cânte – ideal, să aibă şi o voce cât mai bună. Cultura are nevoie de oameni care să o înţeleagă, dar şi de persoane care să faciliteze accesul a cât mai multor persoane interesate la evenimente care să aibă calitate şi o paletă cât mai diversă – iar în Bucureşti, surprinzător, un comportament cu foarte bune rezultate în această direcţie o are Centrul Cultural Ceh, care este superior multor instituţii finanţate de politicienii Capitalei. Despre sport, transferurile de jucători şi antrenori nu are rost să dezvolt; doar o singură menţiune: de când a plecat Cristiano Ronaldo de la Real Madrid, numărul de spectatori a scăzut cu peste 5-11.000 pe partidă, iar la nivel financiar, să notăm că acest jucător excepţional generează 400 milioane euro/an doar în publicitate.

Pe lîngă toate acestea, omul politic resimte existenţa internetului nu doar prin ideea generală de „impunere a profesioniştilor“ în orice domeniul de activitate economică şi socială. Acelaşi internet este o bibliotecă excepţională, care oferă din orice punct al plantetei exemple de bună guvernare, de strategii politice şi economice eficiente. În acest context, în care inclusiv browserele de internet traduc singure texte despre bunele practici dintr-un domeniu sau altul, politicienii nu mai pot spune: „nu există idei mai bune decât ale mele în acest domeniu/nu sunt exemple mai eficace decât ceea ce vă propun eu“. De aici, o imensă frustrare pentru orice politician şi mai ales politruci, pentru că doar prin câteva click-uri li se arată exemple de practici mai bune decât ale lor.

Este imposibil să lupţi împotriva unei biblioteci cu zeci de mii de volume, dar dacă numărul acesteia depăşeşte miliarde de texte, politicienii sunt printre principalele victime, iar profesioniştii, care s-au format citind cât mai mult din acea bibliotecă uriaşă, încep să „preia comanda“.

Este o consecinţă logică a creşterii complexităţii problemelor lumii contemporane: pentru a ajunge în funcţii înalte şi de răspundere un profesionist trebuie să certifice prin studii şi performanţe reale – fie în ţara sa, fie în alta care îl apreciază mai mult şi oferă mai multe posibilităţi de exprimare a calităţilor sale native sau dobândite prin studiu şi practică.

Cum politicienii nu au astfel de filtre reale, dar îşi pot demontra foarte rapid incompetenţa, prin decizii care au efecte rapide pe piaţă, oamenii ajung nu doar să îi respingă în cvasi-totalitate, ci şi să caute înlocuitori pentru ei. Iar cine poate să ocupe accest loc mai repede decât un profesionist performant, care şi-a clădit reputaţia pe muncă, având rezultate care sunt căutate de cei care nu au relaţii de prietenie/colegialitate/supunere/afiliere politică?

A scoate morala din viaţa omului nu înseamnă altceva decât a-l supune dominaţiei arbitrariului tuturor celor ce stăpânesc un domeniu sau altul.

Însă profesionistul fără morală nu reprezintă nici el nimic, e doar un mercenar care pentru o sumă sau un privilegiu şi-ar vinde şi propria familie. De fapt, mulţi „profesionişti performanţi“ sunt în ţările unde morala nu este regina societăţii, ci doar produsul unor afilieri politice sau prietenii/cumetrii; dar luaţi din zona care îi protejează şi promovează, nu reprezintă nimic şi nu pot performa; nu se pot ridica în altă ţară la acelaşi nivel pe care l-au atins cu sprijin imoral şi amoral. Chiar şi un „infractor performant“ astăzi nu mai este ţinut de propriile graniţe – din pacate; chiar şi un hacker bun, dar pus pe rele îşi poate manifesta competenţa producând efecte la mii de kilometri distanţă – dar unde este morala lor, şi unde ajunge societatea care favorizează profesionişti fără morală? Aceasta, pentru că profesionistul cu nivel moral scăzut ajunge la un moment-dat să facă alianţe şi cu infractorii cotidieni, dar şi cu diferiţi politicieni care se slujesc de cunoştinţele lor.

De fapt, ce reprezintă atâtea scandaluri cu politicieni din multe ţări care nu îşi pot justifica averile sau care le au ascunse în diferite locuri ale lumii? Un singur lucru: că au avut destui bani să pltească nişte profesionişti fără scrupule, care fie i-au ajutat să ascundă banii, fie să scape de răspunderea juridică – de regulă penală – a statelor. În fond, la baza alianţelor nocive nu stă dorinţa de bani sau putere, ci tocmai încălcarea principiilor morale veşnice, pentru că dacă toţi oamenii ar fi morali, cel care este singur imoral sau amoral nu ar avea cu cine să intre în parteneriat, iar singur omul este mai uşor de adus pe calea cea dreptă a marilor valori ale umanităţii.

A scoate morala din viaţa omului nu înseamnă altceva decât a-l supune dominaţiei arbitrariului tuturor celor ce stăpânesc un domeniu sau altul. Şi să nu uităm că istoria lumii poate fi împărţită în diferite moduri, dar există întotdeauna un fir care leagă mii de evenimente din fiecare ţară: lupta oamenilor chinuiţi contra abuzurilor puterii politice. De aceea, pe măsură ce tehnologic omenirea a evoluat, profesioniştii au ajuns să fie chemaţi să joace şi un rol social, de protecţie din sfera lor împotriva abuzurilor politicienilor.

Profesioniştii care au făcut acest lucru, cu probitate, au câştigat până la urmă. Dacă însă s-au lăsat cumpăraţi, şi-au pierdut complet nu doar prestigiul moral, ci şi în bună măsură pe cel profesional, pentru că toţi văd cum acel om începe să aibă o ascensiune mai mare decât ar fi cazul.

Aşteptând fluierul final al ultimului meci, continuăm pregătirea pentru noua societate, care se apropie inevitabil de noi.

Cum în societatea globală normele morale bine implementate pot fi uşor observate din orice punct al internetului, presiunea extinderii lor la fiecare ţară creşte. Cetăţenii sunt cei care solicită intens creşterea moralităţii în ţările lor, iar profesioniştii din orice domeniu resimt primii această idee, tocmai prin analiza cazuisticii pe care o au de rezolvat zilnic. De aici, creşterea nu doar a importanţei profesionistului moral, ci şi adâncirea în nămolul lipsei de încredere cetăţeneşti a aproape întregii clase politice.

Mai concret, politicienii au pierdut campionatul, chiar dacă mai sunt câteva etape de jucat, destul de grele: avantajul pe care profesionistul moral l-a dobândit în faţa politicianului este suficient, şi nici o decizie exterioară a unor arbitri sau comisii ale „federaţiei de lupte politico-sociale“ nu mai pot schimba ceva.

Aşteptând fluierul final al ultimului meci, continuăm pregătirea pentru noua societate, care se apropie inevitabil de noi. Dacă oamenii politici nu înţeleg această realitate, este exclusiv eroarea lor, dar trebuie să îşi reamintească că fiecare campionat nu are doar un câştigător, ci şi echipe care retrogradează în liga inferioară, trăgând după sine nu doar propria incompetenţă, ci şi furia suporterilor. Iar această mânie populară îi poate atinge în diferite moduri şi în orice moment – indiferent unde s-ar afla ei, politicienii/antrenori retrogradaţi – pentru că ne aflăm în satul global, iar nu în galaxii diferite.