Testul Obama, mânca-ţi-aş !

S.U.A a fost stat sclavocrat şi rasist, ca şi România, cu care are in comun problematica "integrării sociale" a afroamericanilor (negrilor), similarizată, uneori abuziv, cu "integrarea socială" a rromilor (ţiganilor).

Metis, ca Mădălin Voicu, adica un alb in piele neagră, pesimiştii au văzut în Obama un alt Booker T. Washington, care, in ceea ce s-a numit “compromisul de la Atlanta“ (1893), a impus dezastruoasa idee a  inegalităţii rasiale dintre albi si negri, dintre foştii stăpâni şi foştii sclavi:“a fi separaţi ca degetele, dar unindu-ne intr-o mânâ pentru orice este esential progresului mutual“. Pentru acesta, ca şi pentru MV, “integrarea socială“ insemna doar şcolarizare, ca presupusă socializare, deşi in ghetou nu prea foloseşte la nimic. Ca semn al preţuirii, pentru că era jumătate alb, jumătate negru, lui Booker T. Washington i s-a făcut hatârul nemaipomenit de a fi primit la Casa Albă, dar nu în interior, ci în grădină. Mădalin Voicu, indiferent de  epoci, are cam aceeaşi soartă, e fie protejatul Elenei Ceauşescu, fie a lui Ion Iliescu,  “o pată de culoare“, despre care românii cred că ar fi rrom, rromii că ar fi român. Dincolo de toate, Mădălin Voicu rămâne simpatic şi atemporal, etern “baiat de gaşcă, “tată prolific, păcat că nu mai cântă !

Alţii l-au considerat ca pe un potential Obama pe Nicolae Păun, dar, dupa douăzeci de ani de “şef“ la Partida Romilor si deputat, ajuns într-o rutinizare a charismei, pare mai degrabă un fel  de “unchiul Tom“, servitor umil şi devotat intereselor politice ale “stăpânilor“. Obedientă faţă de putere, spre deosebire de UDMR, Partida Romilor s-a erodat întratât încât orice reformare a ei pare imposibilă.

Opozanţii la  “establishment“-ul rrom actual aşteaptă ca muzicianul Damian Draghici, recent senator, să fie o versiune de Obama, probabil în linia lui Marcus Garvey,  considerat un “Moise negru“, profetul rastafarianismului  (cântăreţul Bob Marley a fost adeptul acestei mistici a “negritudinii“). 

In fine, ca autoritate legitimată spiritual, sociologul rrom Nicolae Gheorghe, ca şi sociologul negru W.E.B. du Bois, elev al lui Weber, ar reprezenta sufletul  cultural “dublu“ al rr/omului, sfâşiat de ruptura psihologică a neacceptării în cultura dominantă, decât în condiţiile abandonării propriului popor, într-o convertire mai degrabă forţată, sau a rămâne intre “ai săi“, acceptându-şi marginalitarea. 

Prin W.E.B.  du Bois, ca  asistent al lui Booker T. Washington, pentru care rromii (pardon, negrii!) trebuiau sa ocupe doar nişele cât mai aproape de underground, cât şi ca asistent al lui Marcus Garvey, “profetul“ panafricanismului, auto-responsabilizării, autonomizării cultuale şi culturale, intelectualii afroamericani introduc dezideratele dezvoltării libertăţii in argumentaţia ratională, juridică. Impreună cu cei “zece talentaţi“ (grup de intelectuali afroamericani), dar mai ales cu sprijinul societatii civile americane, Mişcarea pentru drepturile civile va impune statului o reformă profundă faţă de “cetăţenii de categoria a doua“, prin codificarea raporturilor dintre foştii sclavi şi foştii stăpâni, din perspectiva drepturilor omului, în vogă la acea vreme. 

Sursă a ipocriziei politice a statului, raportul stăpân-sclav, dominat-dominator, s-a predictat, ca şi in Biblie, a fi  interdependent, uniformizator, in numele unei cetăţenii pentru toţi, cândva celestă, acum terestră. Triumful conştiinţei umane şi Iluminismului era un “sfârşit al istoriei“, al abuzurilor faţă de cei vulnerabili, pe care Hegel îl crezuse infăptuit fix in 14 octombrie 1806, odată cu bătălia de la Iena dintre armatele napoleoniene şi cele prusace. Din perspectiva fenomenologiei spiritului, Libertatea, Egalitatea si Fraternitatea nu mai erau simple utopii, dar realitatea era încă departe de a le confirma, cu atât mai puţin în marxism, pentru care “victoria finală“, ca sfârşit al oprimării şi echilibru al demnităţii umane, insemna rezolvarea prealabilă a conflictului dintre “bogaţi“ şi “săraci“ .

Oricât de moral, sub cerul înstelat al “luminismului“ se considera Kant, antisemitismul lui, prin care cerea “eutanasierea iudaismului“, sau rasismul faţă de negri, erau inafara unei “etici a raţiunii pure“, pentru că libertatea “păcii eterne“, pe care o idealiza, nu era pentru toţi, ci doar pentru unii. Tocqueville, în celebra “Despre democraţie in America“ (1835), dincolo de retorica aboliţionistă, constată şi el, totuşi cu nedisimulată satisfacţie, cum un bebeluş alb îşi priveşte deja cu dispreţ dădaca neagră, un fel de Mammy gureşă şi afectuoasă, personaj secundar,  “de culoare“, ca în “Pe aripile vântului“. În aceeasi vreme (1837), Kogălniceanu işi susţinea la Berlin licenţa, pe tema sclaviei in Ţările Române, abia stăpânindu-şi repulsia şi dispreţul faţă de sub-umanitatea sclavilor/ţiganilor, in linia proto-nazistului pozitivist Grellmann. Dacă Aristotel nu-i considera oameni pe sclavi, “ţiganul - om de departe“, cum incă spun românii,  e totuşi o evoluţie a recunoaşterii !

Despre aceasta ipocrizie, ca erodare a umanismului, şi despre o urgentă “etică a recunoaşterii “ sunt şi reflecţiile contemporane asupra realităţii hâde a relaţiei injuste de putere dintre stăpân-sclav, majoritate-minoritate, idealizată de Hegel, denunţată ca totalmente falsă de Franz Fanon, în “Piele neagră, măşti albe“(1952), după care doar violenţa asupra fostului stăpân poate regla raportul de forţe. Cum statul este cel cu drept de  violenţă legitimă reală, in numele dreptăţii şi Binelui, ca altădată Dumnezeu, “proiectul Obama“ ar pune accentul pe modalităţile prin care chiar ar putea să existe un sfârşit al resentimentului, ca decolonizare a minţilor, pentru ca relaţia violentă dintre dominat şi dominator să fie măcar atenuată. Nu eşti liber pentru că eşti eliberat, prin graţia fostului stăpân (graţiere?), libertate-dar, ci pentru că ştii că libertatea este însăşi sursa demnităţii umane, ca asumare responsabilă a propriului destin. S.U.A a considerat “ sfarsitul istoriei“ ca pe o recunoaştere juridică a discriminarii istorice, pe care a însoţit-o cu politici publice de discriminare pozitivă, care sa atenueze discriminarea negativă anterioară, România merge pe ideea uitării istoriei, fofilării de responsabilitatea faţă de trecut. Pesimismul lui Fanon, prin Obama, pare să fie contrazis, în România istoria incă agonizează. 

Cam pe aici se termină asemănările dintre rromi şi afroamericani, iar stagnarea, ca blocare în istorie, nu este pentru că românii nu sunt americani sau rromii suficient de “indirromi“, ci pentru că statul român menţine acelaşi “statu quo“ instituţionalizat, prin selectarea “liderilor“ rromi obedienţi, slugarnici. Preocupaţi doar de propria demnitate publică, ca un altfel de “căpetenii de trib“, într-o bulibăşeală vag modernizată, de “jupâni“, aceştia se interpun în raportul emergent al conştiinţei de sine dintre foştii stăpâni şi foştii sclavi, ca altădată vătafii robilor, biciuindu-şi confraţii, la ordinul stăpânului. Astfel, zicala “ţiganul când a ajuns împărat, întâi pe tată-său l-a spânzurat“ continuă să aiba o tristă actualitate, fiecare “baron“ al administraţiei publice având bercea-mondialul său, încăt te poţi trezi la uşă sau cu bătăuşi sau cu poliţia (greu de facut diferenţa!). Aceasta explică de ce statul român nu  sustine o responsabilizare a elitelor rrome, ca interfaţă între minoritate şi populaţia majoritară, care să asigure un parteneriat specializat în integrarea socială a rromilor, prin egalizarea şanselor. 

Disponibilitatea societăţii civile româneşti a existat dintotdeauna, la fel şi resurse intelectuale rrome, doar că statul român  nu a luat niciodată în serios ideea unor politici publice de integrare a foştilor sclavi, lăsându-i să se descurce cum or putea. Evident, o discuţie lămuritoare ar fi cea asupra intenţiilor statului român in finalizarea “sfârşitului istoriei“, ca integrare a rromilor: vrea să-i facă români, sau vrea să dezvolte drepturile de minoritate naţională ale acestora, conform Constituţiei? 

Pentru ca şi rromii sa dea României un Obama, ar trebui să conteze mai întâi pe propriile forţe, pe autoresponsabilizare socială, pe “ieşirea din Egipt“, ca nouă etică a Libertăţii, pentru a-şi redefini statutul şi rolul social, determinând urgentarea de politicile publice adecvate. Doar aşa ar putea să aibă un Martin Luther King, promovând valorile religioase şi gandhiste ale nonviolenţei, secondat de un Malcolm X, partizanul autonomizării şi gestionării conflictualităţii“ (Partidul Panterelor Negre a fost o miscare de răspuns la linşajele Ku Klux Klanului). Lipsesc un Collin Powell şi o Condolizza Rice, până şi un Michael Jackson sau Beyonce, mânca-i-aş gura ei!

În 1964, America adopta “Legea drepturilor civile“, iar peste 40 de ani îl alegea ca preşedinte pe Barack Obama. Astazi, 21 ianuarie, îl reconfirmă pentru un al doilea mandat, intr-o zi care, poate deloc întâmplător, este şi data celebrării zilei de naştere a lui Martin Luther King. Pentru unii, o zi a speranţei!