Traducere oripilată după Cristoiu
0
Ziaristul Ion Cristoiu a adăugat o găleată bună de oripilare peste cazanul bine „gătit” de senatorii scăpători de Oprea atunci când a spus că mama poliţistului mort ar trebui să tacă.
Ion Cristoiu s-a trezit vorbind în mijlocul unei emisiuni televizate scăpându-şi pe el propriile gânduri încâlcite şi conspirative. „[…] mama poliţistului ar trebui să tacă. […] e manipulată într-o direcţie politică” zice Ion Cristoiu printre alte cacofonii logice lipsite de empatie (detalii aici). Dincolo de frustrare şi durere, cuvântul „manipulare” m-a pus totuşi pe gânduri…
La momentul tragicului accident în care poliţistul Gigină şi-a pierdut viaţa stupid, am scris în Adevărul strigătul meu de furie (citiţi integral aici!). În calitate de om simplu, psiholog, comentator şi, mai ales, motociclist, am explicat stupiditatea situaţiei care a dus la un deces inutil. Am condamnat şi condamn cinismul şopârlos şi mocirlos al politicienilor de teapa lui Oprea, m-am revoltat şi mă revolt în faţa replicilor aruncate între două îmbuibări de „apariţie publică”: „dacă Gigină era profesionist, nu accepta misiunea”! Cât tupeu şi câtă putrefacţie morală să ai pentru a spune astfel de tâmpenii când tocmai ai fost scăpat pe uşa din dos de la „accesul liber, egal şi necondiţionat la justiţie pentru toţi cetăţenii României”?
Totuşi, este o zgârietură pe discul acesta care se tot repetă în ultimele zile. Ca un observator atent şi sensibil la cele mai mici indicii de manipulare, o frază din finalul comentariului Codruţei Kovesi mi-a sărit în ochi: „O mamă rămâne să aştepte” (sursa aici). Aceste cuvinte fac trimitere la aspectele afective ale cauzei juridice. De ce a trebuit şefa DNA să facă menţiunea la o mamă îndurerată? De unde şi până unde introducem reacţii afective într-un act al justiţiei care ar trebui să fie rece tocmai pentru a fi cât mai aproape de a fi drept. Codruţa Kovesi nu a vorbit în nume propriu; a vorbit în numele instituţiei DNA. Iar DNA nu îşi poate permite aroganţa de a avea sentimente! Nu are mamă, nu are tată, nu simte milă şi nu se înduioşează! Cum ar suna un comunicat DNA „e drept, a luat şpagă două milioane de euro pentru a falsifica medicamente, dar are trei copii acasă şi are diabet şi l-am iertat, că oameni suntem”?
Unul dintre principiile cele mai uzitate în manipulare şi propagandă atunci când vrei să provoci o reacţie puternică într-o masă semnificativă de oameni presupune apelul la sentimente, la trăiri afective intense. Cele mai puternice sentimente care determină indivizii şi masele la acţiune sunt teama şi revolta. Teama este activată fie prin sugerarea afectării sănătăţii (cazul fântânilor otrăvite de la Revoluţia din 89), a integrităţii corporale, a bunăstării şi securităţii celor dragi, prin colapsul economic etc. Revolta este provocată prin evocarea unor imagini cu încărcătură afectivă simbolică, adică acele imagini generale, difuze, dar cu care ne identificăm toţi. Şi cu toţii am putea fi afectaţi. Aici este vorba despre copii răniţi în războaie „nedrepte” (sic!), mame plângând, bâtrâni cu mâini tremurânde. Mame plângând.
Cristoiu ar fi putut rosti un adevăr; poate chiar a făcut-o. Poate chiar a „mirosit” a manipulare prin focurile breaking news-urilor. Dar grobianismul său de tip găină cu pui vii a folosit unei posibile manipulări mai mult decât câteva zeci de eprubete din laboratoare de ştiri.
Durerea mamei poliţistului Gigină, pe care îl simt ca pe un „frate” motociclist care a murit stupid din vina altora, îmi răsună în inimă şi creier ca un clopot trist şi negru. Dar gândul că această durere ar putea fi folosită pentru a trezi reacţii ce ar putea fi folosite mai târziu pentru salvgardări politice mă umple de revoltă. Iar revolta, nu-i aşa, este unul dintre cele mai puternice sentimente!
Se încarcă comentariile...
