Trecutul începe mâine

E paradoxală dorinţa generală şi secretă a oamenilor care trăiesc în sisteme democratice de a-şi depune destinul în mâinile unui lider puternic. E şi mai stranie încrederea pe care o au grupurile sau găştile într-un şef atoateştiutor. Ca şi cum libertatea nu ar mai fi suficientă, iar calitatea de decident a individului ar fi mai presus de posibilităţile lui fizice.

Campaniile electorale care au pus în joc personalităţi puternice, carismatice, cum ar fi Thatcher, Chavez, Sarkozy, Reagan (şi, de ce nu?, Hitler), au fost caracterizate de mobilizări grandioase. E un fapt incontestabil. Nici România nu a făcut excepţie. Excepţia constă, vai, în absenţa construcţiei democratice funcţionale. Civilizaţia modernă a încercat, prin toate pârghiile, să înlocuiască liderul autoritar, despotul luminat cu instituţii eficiente, puse în slujba cetăţeanului. Relaţiile interumane sunt continuu reglementate, în urma tuturor experienţelor tragice sau negative, astfel încăt viaţa sau activităţile omului să fie optimizate. Natalitatea, munca, sănătatea, chestiuni care au frământat omenirea de secole îşi găsesc zilnic rezolvări. În ciuda acestei evidenţe, omenirea păstrează ascunsă o nelinişte grea. Întrebarea pe care mi-o pun priveşte natura umană. Numărul maladiilor psihice e în creştere. Nesiguranţa zilei de mâine ameninţă Europa, conflictele religioase, etnice şi intoleranţa sunt în creştere, nu în scădere. În general, gândirea iraţională agresivă câştigă teren.

România stă şi nu stă la coadă. O coadă întoarsă, înfulecându-se singură. N-am reuşit, în 25 de ani, să recuperăm ceva din întârzierea cu care am pornit la drum. Cel mai dezastruos sistem de învăţământ, cel mai sărăcăcios capitalism, cel mai mare număr de emigranţi şi şomeri, cea mai întinsă corupţie, cel mai precar sistem de sănătate, cel mai jalnic nivel de trai, cea mai flagrantă inegalitate socială. Asta e problema, nu cu cine s-a culcat o divă botoxată, nu ce a visat un politician pe pereţi şi nici câte cruci să-ţi faci zilnic. În absenţa individului care să ilustreze mulţimea, în absenţa mulţimii care să-l protejeze, în absenţa instituţiilor democratice care să degreveze liderii de probleme la care nu se pricep, România e o corabie beată. În acelaşi timp, cei 25 de ani de eşecuri, corupţie, incompetenţă, decizii greşite şi lupte fratricide au trezit în inconştientul colectiv cheful de abandonare a deciziei, cheful de dictatură. "Să-i ia dracu' cu democraţia lor!" "Mai furaţi mult?" "Să-i împuşcăm!" "Ceauşescu, săracu'!" "Huo!"

Există la noi o populaţie total pasivă şi indiferentă: cei care nu se duc la vot, nu au opinii şi nu ştiu nu numai în ce secol trăiesc, dar nici ce vor de la viaţă. Procentul acesta, al celor care nu mai vor nimic, e, şi el, în creştere. Fără ca România să fi ajuns vreodată la un nivel acceptabil de bunăstare şi civilizaţie, paşii pe care "poporul" îi face sunt în direcţia opusă. N-a apucat să guste beneficiile modernităţi, iar acum vrea înapoi, în timp. Spuneam, acum un an, că scopul ultim al unui stat e fericirea şi siguranţa cetăţenilor săi. Propagandiştii au râs mânzeşte, pentru că ar fi rămas fără obiect de activitate. Astfel de oameni nu sunt, obligatoriu, lipsiţi de carte sau inteligenţă. Doar că idealul lor e feudal, despotic şi intolerant. În mod paradoxal, ei se pupă cu noua tendinţă subterană europeană. Trecutul vrea să înceapă de mâine.