Trianonul şi şcolile de vară finanţate de Budapesta în România

Găsesc în partea intitulată „Ţăranul de la Dunăre“ din primul volum al „Jurnalului unei epoci“ de Denis de Rougemont, recent apărut la editura bucureşteană „Humanitas“, o pagină intitulată „Pernuţele rothermere“. Datează din 1929 şi se referă la naţionalismul maghiar pe care îl defineşte drept „un mit sentimental“.

Dacă în alte ţări europene, „naţionalismul se exprimă în revendicări ale oamenilor de afaceri“, în Ungaria, crede Denis de Rougemont, „naţionalismul este o pasiune pură ce exprimă fiinţa profundă a rasei. Această iubire nu se discută, această, această ură nu se contestă“. Diaristul abordează problema naţionalismului în contextul nostalgiilor maghiare post-Trianon şi observă că da, Europa trăieşte după Primul Război Mondial într-un fel de haos care este legitimat de necesitatea de a se pune ordine. Numai că „ungurul e surd la argumentele d drept ce legitimează acest haos“. Lui, scrie Denis de Rougemont, „îi rămâne credinţa în veşnica măreţie a Ungariei- atemporală, ignorând statisticile“ şi tocmai de aceea „ungurii nu şi-au pierdut convingerea că sunt un scandal pentru lumea modernă“. De aici şi exclamaţia: „Ce revanşă, pe o hartă a sentimentelor, şi-ar lua ungurii după Tratatul de la Trianon!“.

Era de aşteptat ca spiritele de la Budapesta să se încingă la împlinirea a 100 de ani de la încheierea Războiului şi îndeosebi în faţa faptului că peste numai doi ani se va împlini Centenarul de la semnarea sus-numitului Tratat. Tot la fel era de aşteptat ca vara, în cadrul a tot felul de şcoli de vară ce se desfăşoară an de an, nestingherit prin Secuime, cu participarea nestânjenită a tot felul de politicieni şovini şi revanşarzi maghiari şi din România, şi de la Budapesta, să se facă iarăşi vorbire despre aşa-zisa „nedreptate istorică“ sau „traumă“ de la Trianon. Nu mai departe decât zilele trecute la Şcoala de vară de la Tuşnad, un anume domn Nemeth Zsolt, preşedintele Comisiei de politică externă din Parlamentul de la Budapesta, a putut să spună că „proiectul european trebuie s[ dea un răspuns problemei  Trianon“.

Mai mult ca sigur decibelii vor creşte mâine, atunci când la şcoala cu pricina sunt aşteptaţi să vină europarlamentarul Tὄkes László, care de mult nu mai are nimic în comun cu România decât faptul că pe aici deţine tot felul de posesii şi vreo câteva birouri, dar şi premierul maghiar Orbán Viktór.

Deşi nu este deloc firesc, este de aşteptat ca autorităţile române să nu formuleze nici cea mai mică replică la toate cele ce s-au spus şi încă se vor mai spune. Şi aceasta nu doar fiindcă avem un guvern prost, slab, semidoct, condus de o agramată la propriu şi o analfabetă politic. Greşeala monumentală comisă miercuri, atunci când doamna Dăncilă a confundat Podgorica cu Pristina, trebuia să o coste pe această fiinţă de mai mult de 48 de ore demisia, dar şi hotărârea ca neam de neamul ei să nu mai aibă dreptul să îndeplinească nici cea mai mică demnitate în România. Nu vom auzi nici cel mai mic comentariu oficial critic nu doar pentru că în fruntea Ministerului de la Externe, ALDE şi dl. Călin Popescu-Tăriceanu au impus un diplomat format în vremea lui Gheorghiu-Dej şi ajuns la maturitate profesională sub regimul lui Nicolae Ceauşescu, de unde şi vulnerabilităţile domniei-sale, dar şi nepriceperea vădită ca şi supuşenia totală a d-lui tovarăş Teodor Meleşcanu. Ci şi faptul că guvernul şi-a plătit recent supravieţuirea prin tot felul de înţelegeri josnice cu UDMR, înţelegeri făcute la ordinul expres al preşedintelui PSD şi preşedintele Camerei Deputaţilor, numitul Dragnea Liviu Nicolae, zis şi Dragnea 3,6.

Grav este că în anul Centenarului Marii Uniri nu suntem deloc pregătiţi să răspundem argumentat, ştiinţific, clar la toate aceste aberaţii şi la cele care vor veni. Centenarul este marcat modest, formal, prin tot felul de serbări câmpeneşti şi turnee prin străinătate ale unor favorizaţi ai regimului, ale unor filarmonici, orchestre şi tarafuri populare. Va urma apoteotic Cerbul de Aur.

Nu am ştiinţă ca viteaza noastră Academie Română să fi pregătit cărţi în româneşte dar şi în limbi străine prin care să contracareze propaganda de la Budapesta despre care se ştia că este iminentă încă din momentul în care s-a aflat despre existenţa programului Trianon 100. Academia se ocupă cu pronunciamente, cu luări de poziţie patriotarde, jenante, cu familia tradiţională, toate deloc în spiritul secolului al XXI-lea, sigur de factură naţional-comunistă. Academia luptă - şi dăi, si luptă! - într-un mod dughinist, că doar nu degeaba l-a primit recent în rândurile ei pe sociologul Ilie Bădescu, a cărui operă ştiinţifică este contestată de un consistent număr de sociologi..

Suntem, de fapt, în aceeaşi situaţie caraghioasă în care eram şi în 1986, atunci când trei istorici ardeleni au scris, din înalt ordin politic, o recenzie, altminteri serioasă şi argumentată, la celebra Istorie a Transilvaniei ce tocmai apăruse la Budapesta, sub coordonarea ministrului maghiar al Culturii din acea vreme, academicianului Kὄpeczi Béla. Recenzia a apărut obligatoriu în toate publicaţiile din România, numai că cititorii ei nu prea aveau cum şi de unde  să ştie la ce se referă, căci, desigur, Istoria… era disponibilă doar în circuit închis şi numai contra semnătură.

Despre cartea cu pricina a vorbit de la microfonul Europei Libere istoricul Vlad Georgescu. Căruia nu puteau să-i scape aberaţiile referitoare la Trianon.

Reproduc în încheierea editorialului meu de astăzi zicerile mai mult decât actuale ale fostului director al Europei Libere pe această temă : „O altă problemă, cu care eu nu pot fi de acord, este felul în care se defineşte Tratatul de la Trianon. Este foarte uşor să îl numeşti dictat, dar această poziţie nu lămureşte totuşi cauzele destrămării Imperiului austro-ungar. Se răspândeşte acum în Apus părerea că acest Imperiu avea o funcţie utilă, că dezmembrarea sa a fost o greşeală, rod al miopiei marilor puteri. Acest fel de a vedea lucrurile nu ia în considerare totuşi o soluţie pentru problemele şi contradicţiile atât de acute din Europa de centru. El s-a destrămat nu ca urmare a unui Dictat al Antantei, ci ca urmare a propriilor contradicţii, iar faptul că statele succesoare, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, nu s-au arătat întotdeauna la înălţimea misiunii lor, nu înseamnă că formula austro-maghiară a fost o soluţie mai bună. Iar a repeta într-una că Transilvania a fost acordată României în 1920, înseamnă a ignora faptul că provincia se alipise Regatului român încă din 1918. Dacă acord(ată) este un cuvânt de folosit, atunci el ar trebui aplicat nu Tratatului de la Trianon, ci Tratatului din 1916 dintre România şi Antantă. Termenul rescrie însă întreaga istorie a mişcărilor naţionale din Europa centrală şi răsăriteană, rescrie procesul de formare a Statelor naţionale, nu numai în cazul României, ci şi în acela al Cehoslovaciei şi al Ungariei. Nu cred că se poate accepta această poziţie“.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro  şi pe blogurile adevărul.ro