Trumpismul din România şi faliţii noştri

Donald Trump FOTO EPA-EFE/Doug Mills / POOL

În „O scrisoare pierdută“, I.L. Caragiale îl pune pe Caţavencu, politician impostor, versat şi poltron, să spună celebra replică: „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri“. Ca şi cum era un deziderat, un lucru de aplaudat şi o mare realizare aceea de a avea faliţi.

Ei bine, alegerile americane, dar mai ales alegerile din România actuală, au permis ca să revenim la marea teză a faliţilor pe care ar trebui să-i avem şi noi, o formula de mimetism ieftin, de calchiere a unor poziţii şi de a imita şi cele mai negre şi inacceptabile comportamente externe.

Fireşte că mă refer, în sensul cel mai larg, la termenul de trumpism. Un termen consacrat în Statele Unite şi în Occident care caracterizează falsul evident. Care relativizează Adevărul, dar nu cum au făcut-o sofiştii – cei care contestau că cineva ar deţine adevărul absolut şi au considerat că fiecare îşi are adevărul lui – ci egalând Adevărul cu minciuna - Nietzsche, suspinând că Adevărul e ceea ce spunem noi că e Adevărul! – Goebbels.

Deci construcţia artificială a unei realităţi paralele, bazată pe falsuri, crâmpeie de adevăr, silogisme, interpretări şi proiectarea către o masă mare de cetăţeni – definiţia clasică a Războiului informaţional – a devenit titlu de glorie, subiect de imitaţie, element absolut de laudă şi prezentare în bulele social media care închid orice altă idee contrară. Şi oamenii chiar ajung să creadă, unii dintre ei, fanteziile plăsmuite în laboratoarele de imagine ale politicienilor sau serviciilor de informaţii adverse, când e vorba despre o agresiune externă.

Aşa am ajuns să imităm trumpismul. Nu mai e vorba despre adevăr, despre fapte, despre date, despre ştiinţă, despre funcţionalitate instituţională, ci despre plăsmuirea unei lumi a viselor, a fantasmelor şi fanteziilor în care singura limită rămâne mintea şi inventivitatea oamenilor. Unora le place să trăiască în această lume de poveste acolo unde lucrurile sunt cum am vrea noi să fie, nu cum sunt în realitate. Cum îşi doresc cei ce formulează şi propun aceste realităţi paralele.

Un psiholog ar spune foarte simplu că aceasta e o formă de a trata orgoliul şi o realitate care nu convine. Prin negarea absurdă şi absolută a realităţii. Şi, chiar dacă e conştient că lucrurile nu stau aşa, că realitatea, adevărul sunt altele, purtătorul de mesaj se încrâncenează să rămână în minciuna pe care vrea să o inoculeze şi să facă adepţi care cred în ceva nu pentru că acela e adevărul, pentru că există argumente şi date care-l susţin, ci pentru că au încredere oarbă în purtătorul de mesaj.

Personajul, eroul, cel în care credem, minte atât de frumos, spune poveşti atât de frumos încât rămânem suspendaţi de buzele sale, de vorbele sale, iar instrumentarul critic care verifică adevărul şi realitatea nu mai funcţionează, îl ignorăm, pentru că povestea e mult prea frumoasă şi vrem să o credem. Acesta e mecanismul trumpismului în Statele Unite, acesta a glisat, mai mult decât ar fi fost veodată de aşteptat, şi în Europa, şi, fireşte, în România.

Şi nu vorbesc acum despre cei care cred şi astăzi că Donald Trump a câştigat alegerile şi, până la urmă, va fi preşedinte în al doilea mandat. Aici s-au adunat atâtea teorii ale conspiraţiei, atâtea poveşti şi aberaţii încât puţini au mai rămas legaţi de această perspectivă. Oricât de pro-american aş fi, oricât de pro-republican şi conservator sunt, mi-ar fi greu să cred vreodată poveştile lui Donald Trump. Şi asta pentru că, aşa cum spunea Aristotel, mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul!

Principiile democratice, valorile de bază ale democraţiei pe care am îmbrăţisat-o sunt cele care fac ca democraţia, drepturile şi libertăţile omului, statul de drept să rămână puncte de referinţă şi acestea să respingă falsul, iluzia, minciuna de orice fel. Nu poţi construi altfel, dacă locuieşti mental într-o realitate paralelă care este o fantasmă.

Să revenim şi la trumpismul din România. El s-a dovedit extrem de vorace şi prezent în percepţia publică în perioada alegerilor americane. Cât de mult a influenţat Donald Trump realităţile şi mentalul unora dintre semenii noştri… era de ajuns să scrii un articol care arăta că Joe Biden va câştiga, ulterior că a câştigat alegerile, şi începea liota de înjurături şi contestări, etichetări şi presiuni. Scopul nu era atât să spună celorlalţi că opinia autorilor e diferită - nu puţini dintre ei troli fără identitate, cu identitate falsă şi conturi false, dar şi mulţi rezervişti de prin serviciile de informaţii şi instituţiile de forţă din România, de la care te-ai fi aşteptat la altceva – ci să arate că opinia exprimată de autorul articolului sau postării care e contrară nu valorează nimic, mai mult, încercând să obţină prin presiune chiar retractarea şi dispariţia materialului care le zdruncina fantasmele.

De la aceste falsuri, plăsmuiri, fantezii, trumpismul s-a extins şi mai departe. E adevărat, nu rareori programatic. Pentru că unii dintre autorii şi distribuitorii acestor falsuri, trumpiştii noştri autohtoni, ştiu foarte bine că susţin nişte neadevăruri, nişte prostii şi minciuni gogonate. Dar le promovează pentru a folosi moda trumpismului şi pentru a-şi atinge obiective speciale, nu rareori profund politice, interese absolut personale.

Astfel, am avut o întreagă confreerie care şi-a propus să obţină în campanie de la Donald Trump o implicare a României şi o referinţă la etapa Obama şi Biden care ar fi făcut afaceri în România, ar fi făcut malversaţiuni, pentru a submina lupta anti-corupţie. Nu întâmplător, cei implicaţi sunt politicieni sau foşti politicieni, oameni de afaceri şi funcţionari prinşi cu ocaua mică şi condamnaţi deja. Or această susţinere ar fi favorizat rostogolirea tezei – la fel de trumpiste ca şi alegerile câştigate de Donald Trump – cum că toate aceste condamnări sunt false şi ei sunt/au fost deţinuţi politici.

Ei bine, nu a ieşit. În nici una dintre dezbateri, Trump nu a rostit România, iar când a fost confruntat de către Joe Biden în dezbaterea finală, nu a spus nici pîs! Nici Donald Trump nu a ridicat de jos subiectul, despre care unii de la Bucureşti consideră că ar fi fost cumpărat cu bani de lobby şi bani de campanie pentru candidatul republican la al doilea mandat. Dacă într-adevăr aceste anunţuri sforăitoare vizau o asemenea expunere publică, înseamnă că cineva i-a păcălit, a strâns banii şi nu a obţinut nimic. Şi Donald Trump ştia că nu e un subiect de ridicat de jos de către sine, iar purtătorii de mesaje din acest spaţiu nu s-au apropiat niciodată de preşedinte, maximum fiind Rudy Giuliani, Primarul Americii din 11 septembrie, devenit un controversat avocat ajuns de râsul tuturor instanţelor unde a încercat să susţină din vorbe nimicul.

Mai nou, pentru că e vorba şi despre alegerile din România, am mai văzut o teză: alegerile sunt false, furate, neclare, de nerecunoscut pentru că numărarea ar face-o o instituţie militarizată a statului român – referirea la STS. Falsul e atât de mare, iar referinţa la furtul alegerilor reflectă trumpismul mimetic al unora dintre stâlpii societăţii care au trecut prin puşcării. Şi nu pentru că nu ar şti. Ştiu bine cum se întâmplă şi se petrece numărătoarea, au văzut multe rânduri de alegeri. Dar pentru că dă bine la falsul şi fantezia pe care o proclamă, că alegerile se aranjează în culise, într-un pretins stat paralel care e deasupra tuturor.

Pentru conformitate, trebuie spus că lucrurile nu stau deloc aşa. La urne se duc cetăţenii, în secţii de votare în care se află reprezentanţii tuturor partidelor politice şi unde buletinele sunt numărate la intrare şi la ieşire, unde actele de identitate sunt scanate şi nu se mai pot repeta la vot. Şi unde la sfârşitul zilei de vot, toţi membrii comisiei numără, scriu şi semnează procesul verbal pe care-l trimite fiecare la propriul partid pentru numărătoare paralelă. Iar comisiile electorale de fiecare nivel le adună şi le raportează vot cu vot, fiind confruntate cu calculul similar al tuturor partidelor.

Referinţa la o structură militarizată care, vezi doamne, ar număra, ar schimba, ar avea un algoritm care modifică, referire la STS, este un fals. STS se ocupă doar să protejeze telecomunicaţiile speciale ale comisiilor electorale şi secţiilor de vot. Care transmit aceleaşi procese verbale care ajung şi la partide şi unde se obţin la sumare aceleaşi rezultate. Păi cine să protejeze comunicaţiile acestea? O firmă particulară? E mai credibilă? Nu o instituţie a statului? De când instituţiile militarizate nu mai sunt cele care se ocupă de sarcinile care le revin şi intervin alţii, cineva din exterior? Doar pentru că e civil?

Să admitem prin absurd că avem un atac informatic la reţeaua de comunicaţii. Atunci acesta e identificat şi numărătoarea se face cu mâna. S-a mai întâmplat atunci când se întrerupe curentul sau nu există acoperire wi-fi, de exemplu. Cade internetul. Cât despre scanarea automată şi compararea cărţilor de identitate cu baza de date, din nou, cine să o facă? O firmă particulară să se joace cu toate datele noastre personale? A mai fost un precedent, când Sebastian Ghiţă încărcase în două camioane toate procesele verbale şi se ducea la el la firmă să le topească. Şi atunci au fost oprite camioanele la timp şi toate aceste date au plecat la DNA. Apropo, Sebi Ghiţă a mai revenit prin ţară?