Tudorel Toader, omul argument

Suntem obişnuiţi cu politicienii de meserie, care folosesc o sofistică plicticoasă cu scopul nu de-a argumenta, ci de-a evita argumentele. Or, primul lucru care atrage atenţia la ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, este utilizarea argumentelor şi a referinţelor la legislaţie, ceea ce face ca discursul său public să fie reliefat şi, de asemenea, credibil.

De obicei, pentru fiecare poziţie publică, există un număr limitat de argumente, dar cine le invocă neînvăluit arată că este lipsit de o agendă ascunsă şi, deci, vrea să vorbească despre subiect, chiar despre subiect. Aceasta poate să fie, evident, o iluzie, dar strategia de comunicare rămâne, oricum, la fel de bună.

După cum se ştie, Tudorel Toader nu este membru de partid. Aceasta nu înseamnă că el nu face politică. Orice acţiune a Ministerului Justiţiei, deci şi a ministrului, este şi o acţiune politică. Totuşi, politica actuală a ministrului Justiţiei nu poate fi confundată cu aceea a PSD sau a ALDE. Cele două partide o susţin fără a fi în acord total cu ea. Se poate însă observa cu uşurinţă că Toader evită să-şi legitimeze poziţia făcând apel la susţinerea sa politică. El are nevoie de această susţinere pentru a rămâne în funcţie, nu şi pentru a-şi întări demersurile legislative. Mai mult, Toader ştie că se află în pericol permanent de a pierde acest sprijin.

Monica Macovei, ministrul care a declanşat lupta împotriva corupţiei, provenea din zona neguvernamentală. Deciziile sale erau, în general, bazate pe garanţia bunei-credinţe oferită de onestitatea propriei persoane. Trebuia să crezi că face bine ceea ce face. Susţinută politic de la cel mai înalt nivel, Monica Macovei a modificat sistemul de justiţie în mod direct, prin ordonanţe şi asumări de răspundere. Tudorel Toader, care provine din mediul universitar şi profesional, mizează, dimpotrivă, pe argumente şi pe procedurile legale. Nu cere să fie iubit şi crezut pe cuvânt, ci să fie respectată Constituţia. Toader este unul dintre puţinii demnitari ai căror job este garantat în primul rând de prestaţia profesională. El reuşeşte deocamdată să facă faţă presiunii din interiorul PSD, din partea opoziţiei, a Ministerului Public, a ambasadelor şi a presei pentru că ştie despre ce vorbeşte.

Desigur, ca şi în cazul Monicăi Macovei, prezumţia bunei-credinţe este mai degrabă o alegere politică. Proiectele lui Toader se înscriu într-o anumită direcţie de reformare a justiţiei, care vine în contra direcţiei Macovei, pe care o consideră abuzivă. Ar trebui să adăugăm că nu întotdeauna argumentele sale sunt imbatabile. Există, de pildă, o bază critică argumentată şi în susţinerile Laurei Kovesi referitoare la modificările propuse de Toader la legile justiţiei. Ceea ce se poate constata însă este că argumentele ministrului Justiţiei i-au provocat pe ceilalţi actori din sistem să ofere, la rândul lor, argumente. Acest aspect este esenţial în adoptarea unei legislaţii cât mai bune în domeniul justiţiei. Nu ştim dacă proiectele sale legislative vor avea succes, dar poate fi considerat deja un succes faptul că identificarea argumentelor, de-o parte şi de alta, a devenit - cel puţin în cazul acestor proiecte - principalul mijloc de a apăra o poziţie.