Ultima speranţă - despre cinici şi neghiobi

„X. n-are charismă” - i-am spus unui prieten acum cîţiva ani. „Da, dar Y. are” - mi-a răspuns cu tristeţe. Era vorba despre doi politicieni ultraconservatori despre care nu a reieşit de atunci c-ar avea charismă. Şi poate că asta e norocul nostru.

Citind articolul Iuliei Popovici despre conferinţa lui Dan Puric mi-am dat seama din nou că România şi cetăţenii ei are / au noroc cu politicienii anticharismatici prin excelenţă ai extremei drepte. Vadim Tudor avusese aşa ceva, de atunci, nu prea s-a ivit nici unul. Că se cheamă Şoşoacă sau Simion, Papahagi sau Neamţu, Lavric sau Puric, e indiferent: toţi sunt personalităţi care nu pot face diferenţa. Cel puţin aşa sper.

Din fericire, societatea românească este mult prea fragmentată pentru ca toţi oamenii să creadă în unul sau celălalt. Eu nu simt radierea naţionalismului extremist care ar infecta toată ţara. Sigur, e destul de trist că cei amintiţi au o tabără, că ei descind în diferite primării; e şi mai trist că un bufon care îndrugă tot felul de lucruri inculte care pentru mulţi seamănă a cultură umple săli şi e aplaudat. 

Altfel, nu vreau să mă îmbăt cu apă rece. E nevoie de numai o turnură tragică (şi dacă ne gîndim la izbucnirea războiului, atunci ne dăm seama că avem şanse oricînd să se întîmple una) şi lucrurile se vor schimba peste noapte. Dacă vezi cîţi putinişti se perindă şi ce fraze spun, te cuprinde spaima. Dacă cred sau nu ce spun e totuna: nu ei sunt mulţi, ci cei care îi urmează. Ei sunt periculoşi prin ce spun, nu prin sinceritatea lor. Dacă par sinceri deja e bine.

Şi să nu ne amăgim nici cu intelighenţia românească. Am văzut cum mulţi dintre ei fuseseră fermecaţi de „mahalagiul cu viziune”; cine vrea, poate consulta Jurnalul lui Sebastian sau cartea Tatianei Niculescu şi o să citească despre mari personalităţi ai culturii româneşti fermecaţi de fraze teribile. 

Iar Europa e un dinozaur birocratic şi capitalist. Sigur, şi eu sunt de partea Europei, dar nu prea mai cred în eficienţa ei. Murise în faţa ochilor mei speranţa unei Europe culte, elegante, libere şi renăscuse un continent care adoră agresorul şi tînjeşte după conducătorul iubit.

Ultima mea speranţă e că mai pot lucra şi pot face lucruri la care ţin. Şi că mai pot iubi. Poate nu apuc ca Europa în care crezusem să se destrame de tot.