Ultimatumuri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-un neaşteptat consens naţional, politicieni, gazetari dar şi cetăţenii simpli vorbesc despre continua degradare a condiţiei materiale, profesionale şi morale a presei româneşti.

O cunoscută realizatoare de televiziune, reluându-şi, după o îndelungă pauză forţată de însăşi situaţia materială precară în care se află postul pentru care lucrează, Nocturnele, a gândit o serie de emisiuni al căror rost declarat ar fi acela ca, în dialoguri cu feluriţi gazetari, să identifice motivele pentru care s-a ajuns aici.

Cu toate acestea, în zilele din urmă, zile de accentuată agitaţie pe scena politică românească, deopotrivă, politicieni, analişti autentici şi agenţi de presiune ori influenţă, deghizaţi în comentatori care practică “circulaţia circulară” identificată de Pierre Bourdieu în cartea Despre televiziune, uzează de puterea presei.

Cu toţii acuză, pe un ton încă şi mai categoric decât o făcea Emile Zola în binecunoscutul său Acuz. Cu toţii demască. Tehnicile de comunicare evoluând, ei nu mai fac apel la ziare şi nu mai recurg la specia pamfletului. Practică la modul inflaţionist ultimatumul. Transmis de pe ecranul televizorului.

Procedura este, în mare, următoarea. În primele ore ale dimineţii, în drum spre serviciu ori către o adunare simandicoasă, premierul Victor Ponta face  un anunţ despre care ştie că va provoca scandal şi nemulţumire în rândul aliaţilor săi la guvernare, liberalii. Dar şi revolta “la ordinea zilei” a eternilor scandalagii, conservatorii.

Uneori îl face în zori, spre a reveni asupra lui către orele serii. Alte ori, anunţul rămâne bun făcut. Cele două modalităţi s-au manifestat chiar în această săptămână asupra aceluiaşi subiect: nominalizarea Laurei Codruţa Kövesi la şefia DNA. Se încing analiştii şi agitatorii din a doua garnitură, cei din tura de dimineaţă, din liga a doua, rezervele, convocaţi de feluritele televiziuni “să joace în deschidere”.

Se aşteaptă apoi cu înfrigurare deşteptarea şi declaraţia de presă a lui Crin Antonescu. Care e şi nu e un ultimatum. Şeful liberalilor, socotit mare as în ale retoricii, construieşte discursuri menite să impresioneze, graţie înflăcărărilor mimate în care domnul Antonescu e, trebuie să o recunoaştem, tare priceput. Discursuri ale căror concluzii sunt că da, e supărat pe Victor Ponta, însă nu chiar atât de supărat încât să ceară ruperea USL. Deocamdată.

Cu ultimatumurile dure şi adevărate se ocupă politicienii, jurnaliştii şi comentatorii ce intră în scenă şi pe ecranele tv după orele prânzului. Sunt rostite pe un ton solemn, marţial. De Sorin Roşca Stănescu sau de Ludovic Orban. De Dana Grecu, Radu Tudor sau de Bogdan Chirieac. De Petru Luhan sau de Gheorghe Tinel, al căror rost e acela de a ne da un semn că PDL nu e chiar în moarte clinică. De Monica Macovei, tocmai de la Bruxelles. De Daniel Morar din studiourile RTV. De Mircea Diaconu care, în rol de Gelu Ruscanu, vrea soluţia absolută, adică ieşirea PNL de la guvernare. De inenarabila învăţătoare/senatoare Cristiana Anghel, cea care a omologat greva foamei retribuită pe baza legii drepturilor de autor. De Tudor Chiuariu care spune lucruri trăznite. De Mircea Badea care face lucruri trăznite.

Premierul şi Preşedintele Senatului mai intervin de câteva ori prin telefon şi în cursul după-amiezii, primul mimând calmul englezesc al omului convins că a făcut un lucru bun pentru care acum e tocat mărunt şi pentru care plăteşte preţul însingurării, cel de-al doilea cu o maximă exuberanţă. Şi cu glumiţele aferente ce fac parte din marca lui de înregistrare. Seara, până noaptea târziu, ambii se întrec în intervenţii televizate. În direct ori prin telefon, în apariţii pe care televiziunile în goana lor după rating le anunţă drept exclusivităţi.

Un destinatar explicit, adică formaţiunea politică ce, din aliat la guvernare, a devenit brusc rival, amant nesincer şi infidel, jucător la două capete, trădător al supremei cauze antibăsiste.

Textele politicienilor, mai bine ori mai prost concepute, au un expeditor, dar au şi un dublu destinatar. Un destinatar explicit, adică formaţiunea politică ce, din aliat la guvernare, a devenit brusc rival, amant nesincer şi infidel, jucător la două capete, trădător al supremei cauze antibăsiste. Dar şi un destinatar implicit, reprezentat de milioanele de telespectatori ce se presupune că le-ar asculta cu sufletul la gură. Denunţând, în nume personal şi precizând că nu angajează prin declaraţiile lor partidul, trădarea pesediştilor, liberalii şi conservatorii îşi canalizează furia ultimativă spre a afirma puritatea formaţiunilor lor politice şi pentru a mai acumula oarece puncte în perspectiva viitoarelor confruntări electorale.

Ţinând cont de tenacitatea şi perseverenţa cu care e cultivat ultimatumul de clasa noastră politică, sunt aproape convins că foarte curând teoria formelor şi genurilor literare va avea de studiat, clasificat şi analizat respectivul gen.

Ele se numesc guvern minoritar sau, mai rău, alegeri anticipate.  

Ca filolog ar trebui să fiu fericit. Ca cetăţean, văzând grotescul spectacol în care s-au angajat liderii politici dar şi comentatorii cu tarife negociate ce nu mai au nici un fel de conjuncţie cu realitatea şi manipulează cum vor ei rezultatele eşuatului referendum din vară, nu pot decât să deplâng demagogia ieftină şi ipocrită ce nu mai poate fi ascunsă. Şi nu pot decât să observ că, provocat de foamea, de mirosul puterii pe care nimic nu se mai dovedeşte în stare să le mai potolească, există pericolul ca, în drumul său spre literatură, ultimatumul să aibă câteva opriri. Opriri ce, în situaţia actuală a României, s-ar dovedi catastrofale. Ele se numesc guvern minoritar sau, mai rău, alegeri anticipate.       

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite