Un consens periculos

„Avem peste 1,2 milioane de copii în sărăcie“ FOTO Louise Dixon

Ultimele zile au scos la iveală, explicit, un consens periculos, care uneşte atât cvasitotalitatea clasei politice, elitele intelectuale – cu excepţiile de rigoare – şi, spre surprinderea mea, şi o bună parte din societate. Acest consens spune că, pentru România, sărăcia nu este o problemă.

Pur şi simplu ea este un dat, şi ca atare nu ne interesează, face parte din realitate. Cu sărăcia nu poţi să te lupţi, e inutil. Lupta este pierdută înainte de a începe.

Pentru orice om cu sensibilitate faţă de problemele sociale ar trebui să fie un adevărat semnal de alarmă faptul că nu a stârnit niciun interes studiul Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, care spune, între altele altele: „Peste o treime din copiii României trăieşte în sărăcie (s.m.). Opt minori din o sută trăiesc în România la nivelul de sărăcie severă, cu mai puţin de 15 lei pe zi, potrivit UNICEF. 40% din populaţia României se află în risc de sărăcie şi excluziune socială (al doilea cel mai mare procent din UE, 28%) în timp ce 29% din populaţie trăieşte în sărăcie extremă. România este singura ţară care şi-a înrăutăţit indicatorii de sărăcie a copiilor, de la 50% la intrarea în EU în 2007 la 51% în 2014, faţă de Bulgaria care plecase de la 61% şi a ajuns la 45% (Eurostat). Un procent de 48.5 din copiii din România trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, după datele Eurostat, ceea ce înseamnă că România este pe locul doi în întreaga Europa. Cei mai vulnerabili şi expuşi sărăciei şi marginalizării sunt copiii din mediul rural şi copiii romi... Aproximativ 1.260.000 de copii din România trăiesc în sărăcie, dintr-un total de aproape 3.800.000, dar numai 58.013 copii beneficiază de măsuri de protecţie specială în sistemul public, conform statisticilor ANPDCA, la sfârşitul lunii iunie 2015. Rezultă că este 95% din copiii care trăiesc în sărăcie au nevoie de servicii sociale şi nu beneficiază de acestea în sistemul public.”

Nu au stârnit prea multe emoţii – dimpotrivă, reacţia a fost una rezumată de universal-valabila lozincă „Jos comunismul!” – nici concluziile studiului prim-viceguvernatorului BNR, Florin Georgescu, care vorbea de o situaţie absolut aberantă, total contrară celei din UE. Citez:

„Repartiţia venitului naţional net, deci după ce eliminăm şi consumul de capital fix, adică amortizarea care nu intră în consumul intermediar, rămâne ceea ce se împarte între cei doi prieteni precum pisica şi câinele: munca şi capitalul. Cum se împarte ceea ce rămâne? Se face preponderent în favoarea capitalului limitându-se veniturile din muncă. În teorie, raportul trebuie să fie 60% — 65% pentru muncă şi 30% — 35% pentru capital. În ţările dezvoltate, capitalului îi revine 40%, iar muncii 60%. În România, situaţia este inversă: peste 60% la capital şi sub 40% la muncă în 2014, deşi în 2000 raportul era echilibrat — 50% — 50%, iar în 2008 a ajuns la 48% muncă — 52% capital. Costul crizei a fost transferat în mod neetic asupra salariaţilor, iar raportul s-a degradat pentru muncă la 40% şi capitalul a obţinut 60%. Această evoluţie a fost favorizată şi de legislaţia muncii complet contrară intereselor salariaţilor adoptată atunci.”

Nici un pic de emoţie, deci, mai ales în rândul elitelor: economice, sociale, dar mai ales intelectuale. Cu toate că această situaţie le afectează grav interesele, observ cu surprindere un soi de detaşare a lor, de rupere de realitate. Se comportă de parcă sărăcia nu i-ar afecta. E drept, nu le afectează în mod direct. Şi nu neapărat acum. Dar sărăcia, afectând funcţionarea mecanismelor sociale şi grevând asupra unor instituţii fundamentale – de la fiscalitate la asigurările sociale – le va prinde şi pe ele din urmă.

Avem peste 1,2 milioane de copii în sărăcie. Adică 1,2 milioane de candidaţi la abandon şcolar, 1,2 milioane de oameni care nu-şi vor găsi un loc pe piaţa muncii, sau vor găsi unul care îi va adânci şi mai mult în sărăcie. Generând, la rândul lor, şi mai multă sărăcie. Practic, o spirală a morţii pentru economie, şi, prin consecinţe, pentru întrega societate.

Şi baza de recrutare a unor viitoare elite intelectuale, economice, politice şi sociale scade, automat, cu 1,2 milioane de oameni. Adâncind România în subdezvoltare. Să nu ne amăgim: în loc să progresăm, ne întoarcem în trecut. Sau ne mutăm în Africa, acolo unde subdezvoltarea generează sărăcie, iar sărăcia, subdezvoltare, tocmai pentru că o masă uriaşă de cetăţeni nu are acces la educaţie. Câte talente se risipesc din această cauză?

Ne mândrim, pe bună dreptate, cu intelectualii şi cu oamenii de cultură din interbelic. Dar v-aţi gândit cum ar fi arătat ţara, chiar şi atunci, dacă măcar jumătate din cei excluşi din cauza sărăciei ar fi putut să-şi continue studiile? Cum ar arăta România, dacă, spre pildă, din mediul rural ar accede la studii universitare mai mulţi decât cei 1,5% din copiii de ţărani, de azi?

Când vorbim despre PIB ul potenţial, ne gândim şi la efectele sărăciei asupra lui? La efectele restrângerii bazei de recrutare a elitelor intelectuale şi profesionale? Vrem reindustrializare, dar cu cine populăm halele de producţie sau cubiculele corporaţiilor?

E momentul să rupem acest consens periculos. Sărăcia este duşmanul numărul unu pentru viitorul României. Şi, ce ironie! Pentru un guvern de tehnocraţi sărăcia nu merită nici măcar o frază în programul său de guvernare.  Probabil îşi zic că, dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva.

Ei bine, le dau o veste proastă: nu se rezolvă de la sine. Se rezolvă prin creşterea mecanismelor de redistribuţie, prin cheltuieli sociale, printr-un efort naţional / raţional de solidaritate. Sunt politici de stânga, e drept. Şi, se ştie: oricât de sărac ar fi, tot românul e de dreapta!