Un eventual proiect de ţară

Îi aud din ce în ce mai des pe românii care fac parte din tânăra generaţie spunând că nu îşi mai văd posibil viitorul în ţară.

Că unica lor şansă la o viaţa decentă şi la afirmare profesională se află în afara fruntariilor României. În aceste zile în care în Universităţi se desfăşoară examenele de încheiere de studii, majoritatea absolvenţilor recunosc că sunt cu gândul la emigrare.

Fiind profesor de meserie, îi ascult, îmi dau repede seama că cei mai mulţi dintre cei care urzesc astfel de planuri sunt oameni inteligenţi, cu capul pe umeri. Că s-au gândit demult la asta şi că sunt conştienţi că decizia lor incumbă riscuri.

E vorba despre tineri care ştiu foarte bine că dincolo de fruntariile ţării nu îi aşteaptă tocmai şi nici obligatoriu Paradisul. Că locurile de muncă bine plătite nu sunt nici în străinătate chiar foarte multe, că vor avea de făcut faţă unei concurenţe acerbe, că ameninţarea de tip xenofob e reală şi din ce în ce mai prezentă şi tot mai agresivă, că nicăieri, nici în Europa Occidentală, nici în SUA, nici în Canada, nu funcţionează comitete de primire, că nu este chiar foarte simplu să te desparţi de familie şi de prieteni, că nu e întotdeauna valabila zicală „schimbi locul, schimbi norocul”. Că plecatul înseamnă lupta cu necunoscutul, că nu e niciodată nimic sigur.

Tinerii care iau astăzi în calcul soluţia emigrării au avantajul unei pregătiri profesionale adesea net superioare colegilor lor de pe alte meleaguri, ştiu limbi străine. Sunt evident altfel decât românii ce îşi luau lumea în cap în vremea regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu, chiar şi decât aceia care au făcut acelaşi lucru imediat după mineriadele ce vor reprezenta pe veci marca de înregistrare a regimului Iliescu.

În pofida faptului că ştiu că îşi asumă riscuri imense, pentru cei mai mulţi dintre tinerii cu care stau de vorbă, plecatul se insinuează drept o soluţie mult mai ofertantă decât rămânerea într-o Românie care, spun ei, nu le mai poate oferi nimic sau mai nimic. Nici măcar speranţa că într-o zi le va fi măcar puţin mai bine.

Uite, îmi spun ei, părinţii lor, adică cei care au refuzat să profite de oportunităţile din anii în care euroscepticismul nu era la fel de puternic ca în zilele noastre, când parcă se mai atenuase reticenţa vest-europenilor faţă de cei veniţi din Estul Europei, adică mulţi dintre românii ce nu fac parte din cei 5 milioane de români care din 1990 şi-au luat lumea în cap, îşi regretă azi decizia.

Creşterea semnificativă a numărului celor din generaţia tânără care se gândesc în ultimul an la soluţia emigrării mi se pare că reprezintă cel mai mare eşec, certificarea dezastrului guvernării PSD-ALDE. Aceasta şi-a propus, sau măcar aşa a pretins că doreşte, să facă astfel încât să îi determine pe români să fie din ce în ce mai convinşi că au o şansă şi în ţara în care s-au născut. Însă guvernarea a uitat, n-a ştiut sau poate nici măcar n-a vrut să pună la punct un plan coerent în sensul acesta. A crezut că ar ajunge să mărească pe-ici, pe colo, unele salarii şi pe urmă a început să susţină pe la televiziunile-goarnă că şi-ar fi făcut datoria. A căzut victimă sindromului sutei în plus oferite în disperare de cauză în ultimele sale zile de domnie de Nicolae Ceauşescu.

Îndeosebi cei din generaţia tânără simt că din 2017 încoace climatul politic din România e tot mai puţin prietenos cu cetăţenii ţării. Că la 100 de ani de la Marea Unire, de la înfăptuirea României Mari, aproape că avem de-a face cu o ţară inertă, unii mai duri spun că deja moartă. Oricum, din ce în ce mai decuplată de la valorile europene, mai apropiată de regimurile autoritariste ale lui Erdogan şi Orbán, şi din ce în ce mai supusă unei clase politice de tot mai slabă calitate.

O mână de politicieni care, din ianuarie 2017, în marea lor majoritate, nu se gândesc decât cum să facă spre a-şi subordona cu totul instituţiile Statului, poate chiar să le aneantizeze, să schimbe în folosul propriu justiţia, să facă praf Statul de drept, să îşi pună la adăpost averile, în marea lor majoritate dobândite pe căi ilicite, să le creeze toate condiţiile ca să se poată înmulţi în voie, fără nici un control din partea oamenilor legii, să facă din România Raiul Infractorilor dă semne că ar fi încălecat cu totul ţara.

Chiar zilele acestea România s-a transformat în scena şi victima unei noi mineriade, mult mai subtile şi infinit mai perverse decât cele ordonate la începutul anilor 90 de regimul Iliescu spre a-şi consolida poziţia şi puterea. Mineriada se consumă sub cupola Parlamentului României, acolo unde majorităţii PSD-ALDE-UDMR puţin îi mai pasă de respectarea unui minimum de reguli democratice. L-am auzit chiar aseară pe primarul ales al Chişinăului, dl. Andrei Năstase, spunând că în Republica Moldova cineva, un fost proxenet, scuipă pe sufletul poporului. Din păcate, lucrurile stau aproape la fel şi în patria-mamă.

Cert e că în România centenară, ea însăşi plictisită şi parcă nedornică să îşi sărbătorească aşa cum se cuvine aniversarea, ceva se întâmplă. Iar ceea ce se întâmplă nu e deloc bine. Opoziţia se dovedeşte incapabilă să se adune şi să riposteze, nici nu dă semne că ar fi dispusă să recurgă la măsuri extreme, aproape nimeni nu o percepe drept o alternativă reală la actuala putere.

Mişcarea #rezist, cea care la finele lui ianuarie 2017, la puţine nu zile, nu ore, ci minute de la emiterea samavolnicei Ordonanţe 13 a ieşit în stradă , de data aceasta nu reacţionează ori reacţionează leneş, nu se coagulează, se uită liniştită la meciuri, umple până la refuz terasele berăriilor şi cafenelelor, promite mitinguri care ar urma să se desfăşoare undeva, prin 20 august. Ce poate fi mai simptomatic şi mai descurajator, deopotrivă, decât să constaţi că mai toţi îşi pun nădejdea într-o condamnare salvatoare a Plahotniucului de Alexandria care se speră că ar urma să intervină pe data de 21 iunie? Parcă am revenit în anii în care eram preocupaţi de semnele ce ar indica o deteriorare a stării de sănătate a lui Nicolae Ceauşescu.

Atunci să ne mai mire că emigrarea le apare multora drept unica soluţie?

În urmă cu ceva vreme, atunci când cineva, totuşi, şi-a adus aminte că la finele lui decembrie 2018 se vor împlini 100 de ani de Românie Mare s-a făcut vorbire despre necesitatea elaborării unui nou proiect de ţară. S-au făcut comiţii, comitete, s-au promis soluţii care, pentru moment, ori nu sunt, ori se dovedesc încă şi mai catastrofale decât „programele minunate” cu care ne asasina urechile şi mintea Nicolae Ceauşescu.

Poate că un eventual proiect de ţară pentru viitoarea sută de ani ar fi acela ce şi-ar propune să identifice soluţii de natură să faciliteze rămânerea românilor acasă.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro