Un război inutil şi o ţară înapoiată

Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004, promiţând modernizarea statului şi reforme. Părea un lider reformist şi energic. Proiectul său politic a rămas, însă, o promisiune neîmplinită.

După anul 2005, am asitat la nesfârşite scandaluri şi intrigi gregare, la încleştări tensionate, la războaie politice sterile şi de gherilă, în urma cărora societatea românească nu a câştigat nimic. Conflictul dintre preşedinte şi diferite guverne, parlamente, partide, moguli nu a fost generat de ciocnirea unor viziuni diferite cu privire la parcursul României, ci de lupta oarbă şi primitivă pentru putere. Zgomot, jocuri de imagine, o ambianţă de tensiune şi de violenţă - pe scurt, un război inutil. Dincolo de acesta, rămân, însă, problemele fundamentale ale unei ţări înapoiate şi sărace.

Una din dilemele care ar trebui să preocupe astăzi elita politică de la Bucureşti - şi care, din nefericire, este absentă din toate programele politice sau din dezbaterile publice -, este: cum va putea România să se deperiferizeze, în următoarele decenii, devenind o societate occidentală, cu aglomeraţii urbane moderne şi prospere, cu tineri educaţi, care vor alege să rămână în ţară, cu instituţii democratice credibile şi performante? Investind în educaţie şi în inovaţie, încurajând sectorul privat prin măsuri pro-business, susţinând crearea şi dezvoltarea unei pături mijlocii, consolidând libertatea economică? Ce măsuri pot genera progresul şi ridicarea din mizeria post-comunismului?

Ţările baltice, Polonia, Slovacia se despart cu rapiditate de trecutul comunist, obţinând succes economic şi devenind societăţi cu un profil tot mai occidental. La aproape un sfert de veac de la ieşirea din infernul ceauşist, România este, în continuare, periferică şi săracă, o ţară cu probleme sistemice grave:o populaţie rurală numeroasă şi pauperă, o economie neperformantă şi afectată de recesiune, un sistem de educaţie precar şi subfinanţat, o clasă medie aneantizată de criză. Timp de aproape două decenii am trăit cu iluzia că integrarea în structurile euro-atlantice va fi sinonimă cu prosperitatea economică imediată. Uniunea Europeană părea medicul atotştiutor, care ne va vindeca rănile grave şi adânci, din corpul naţiunii. Iar însănătoşirea după o jumătate de secol comunist este mult mai îndelungată decât s-a crezut iniţial. Între timp, însă, modelul european de coeziune s-a prăbuşit şi iată-ne incapabili să generăm creştere economică şi progres, riscând să rămânem lanterna roşie a U.E., periferia săracă din Balcani.

În absenţa unui model de dezvoltare şi de europenizare a societăţii, Traian Băsescu le sfătuia, recent, pe românce, ca în numele patriotismului, să facă mai mulţi copii. Să atenuăm astfel criza demografică prin care trece România! Ce fel de societate le-a pregătit, însă, clasa politică românească, post-decembristă, al cărei veteran este Traian Băsescu, prezumtivilor copii născuţi în cea mai săracă ţară a Uniunii Europene? Cum arată lumea care i-ar aştepta pe aceşti copii, lume la a cărei construcţie a contribuit, în mod direct şi actualul preşedinte, în ultimii doăzeci de ani? I-ar aştepta permisul de muncă pentru Spania şi Italia, şcoala despre care tot Traian Băsescu spunea cândva, că produce tâmpiţi pe bandă rulandă şi sistemul medical subfinanţat, în care se moare cu zile?