Un stat eşuat, un guvern eşuat, sursele de criză sistemică în România

Preşedintele României a pus un diagnostic perfect corect asupra stării de fapt din ţara pe care, cum ştie mai bine, cu mare atenţie şi îngrijorare, încearcă s-o păstorească. "Statul a eşuat în misiunea sa de a-şi proteja cetăţenii", spunea preşedintele, uitându-se cu deplin întemeiată groază la performanţa guvernului său, jalnică şi nu de puţine ori mortală, în cel mai tragic şi propriu înţeles al acestui cuvânt.

Observă corect, dar, ghinion suprem, rămâne doar în postura de observator asemeni corului din tragediile antice, jelind fără sfârşit la vederea grozăviilor, dar fără a se amesteca nicidecum în curgerea evenimentelor, comentându-le rece şi obiectiv, cu rostiri mai mult sau mai puţin alese care să rămână în cartea unde va fi consemnată epopeea personală în fruntea destinelor românilor.

Numai că există o imensă problemă: în această Românie de-o prezidează şi ale cărei destine sunt guvernate de guvernul Cîţu, evident cel mai bun dintre toate lumile posibile, eficient prin obedienţă şi spectaculos prin capacitatea de a adopta peste noapte măsuri care contrazic fundamental pe cele anunţate în ziua precedentă, cetăţenii, adică votanţii, masa amorfă de manevră, mulţi şi anonimi, par să fi intrat într-o autentică mişcare de nesupunere civilă. Dar nu violentă, nici măcar cu revendicări zgomotoase şi prezente în stradă.

Ce se întâmplă acum, în opinia mea, semnalează intrarea în zodia indiferenţei individuale totale ca răspuns extrem de eficace la incapacitatea de guvernare şi haosul pe care l-a generat la toate nivelele de putere. Rezultatul este catastrofal şi ameninţă să bage ţara în faliment.

Oamenii au observat, foarte just şi la timp, că autorităţile îşi pierd progresiv, în ritm accelerat, sursele majore de autoritate, adică exact pe ceea ce, oriunde în lume, se bazează actul de guvernare, fie în dictaturi, fie în democraţiile super-laxe şi decontractate cum au fost până de curând cele din Europa bogată şi fără grija zilei de mâine.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni.

Legile, ordonanţele de urgenţă, hotărârile luate de diversele autorităţi centrale sau locale sunt ignorate din ce în ce mai tare, oricum fiind mereu în continuă modificare din cauza spaimei decidenţilor politici de a pierde accesul la ciolan şi, pe de altă parte, dintr-o sinceră şi totală neştiinţă a modului în care ar trebui trase pârghiile legislative şi cele ale exercitării puterilor constituţional garantate.

Există şi posibilitatea ca lucrurile să se petreacă şi altfel? Cu siguranţă că da, cu o singură condiţie: statul respectiv să fi avut în frunte politicieni profesionişti care, generaţie după generaţie, să fi muncit conştiincios în vederea formării unui cadru într-atât de solid, legislativ şi dublat de o administraţie depolitizată alcătuită din funcţionari profesionişti avansaţi pe bază de competenţe reale, încât, în momente de criză politică, entitatea denumită STAT să poată funcţiona impecabil chiar şi fără guvern. Asta s-a întâmplat în Belgia, spre exemplu, ţară care a funcţionat impecabil din punctul de vedere al administraţiei treburilor curente ale statului timp de 653 de zile: atât le-a trebuit politicienilor să ajungă la un acord privind un guvern de coaliţie condus pe atunci (octombrie 2020) de liberalul flamand Alexander de Croo.

Credeţi cumva că în acele 653 de zile nu s-au luat decizii care trebuiau implementate în toate domeniile de competenţă ale statului, vă închipuiţi că au fost 653 de zile de voioasă nesupunere civilă în care instituţiile statului şi-au făcut de cap, cu funcţionari exclamând, fie şi in petto, "libertate, libertate!"?

N-a fost aşa.

În schimb, la noi, statul eşuat pe bază de indiferenţă totală asimilabilă unei noi forme de nesupunere civilă începe prin inacţiunea din ce în ce mai masivă înlăuntrul organismelor statului. Spre exemplu, în cazul de acum, pe timp de pandemie, cele presupuse a fi cele în subordinea directă a Comandantului Suprem ca primă şi cea mai importantă forţă de reacţie rapidă în caz de mare primejdie.

Marea primejdie este pandemia, măsurile anunţate şi reanunţate de linia de comandă guvernamentală încep cu vaccinarea şi pregătirea exemplară sistemului sanitar. Eşecul este complet şi se vede în stradă. Este cu atât mai grav cu cât, încă din primul moment, chiar domnul Iohannis personal şi-a asumat conducerea operaţiunilor anti-pandemie, sperând într-un succes emblematic.

Speranţele au fost infirmate absolut complet de realitatea pe care nici dânsul, nici guvernul nu au reuşit s-o influenţeze. Astfel încât, nici măcar acum, nu avem răspunsuri la întrebarea fundamentală, de logică elementară într-o guvernare cât de cât corectă: dacă prioritatea naţională este vaccinarea, atunci care este procentul celor vaccinaţi în rândul armatei, poliţiei, jandarmeriei, SPP-ului, unităţilor speciale de intervenţie anti-teroristă ale SRI etc? Care este procentul real de personal medical vaccinat, câţi dintre funcţionariii administraţiei centrale şi locale au fost atenţi la apelul instituţiilor în care lucrează, cu toţii plătiţi de la atât de generosul buget al statului? Câţi dintre politicieni au făcut asta, câţi sfidează legile pe care ei înşişi le-au votat, oferind în Parlament spectacolul dizgraţios al călcării în picioare, nonşalantă şi criminală, a tuturor reglementărilor în vigoare?

Statul eşuat se auto-alimentează, sursa principală fiind exact această totală indiferenţă faţă de incapacitatea guvernanţilor. Altfel ce explicaţie s-ar găsi pentru a justifica de ce, după toate expozeurile de angajamente pe care le-am auzit în ultima perioada, să poată să apară o situaţie precum cea de la Fundeni, cu anunţul sec că nu vor avea căldură şi apă caldă din cauza unei avarii majore în reţea. Fără ca armata să fie în stare să aducă instantaneu generatoare de mare capacitate... Sau să auzi că, în condiţiile dramatice ale urgenţei sanitare de azi, este evacuată întreaga secţie ATI de la Foişor pentru că pacienţii internaţi acolo ar fi fost infectaţi suplimentar cu germeni multirezistenţi, rezultat al mizeriei pe care te aşteptai s-o vezi în spitalele din lumea a treia. Sau toate celelalte tragedii recente pe care le cunoaşteţi la fel de bine.

Câţi s-au vaccinat nu se ştie nici acum exact, dar ce ştiu sigur e că a crescut imunizarea populaţiei la catastrofă şi că, pe principiul "merge şi aşa", ducem mai departe şi amplificăm o realitate care ne duce foarte departe de Europa civilizată.

Ne paraponisim pe zi ce trece şi, ca atare, nu mai cabulipsim să ne respectăm conducătorii aflători cum se află ei în scaunele lor înalte.

Ghinionul lor sau al nostru?