USR-PLUS confundă notorietatea cu legitimitatea politică şi poate că nu e ok

O regulă nescrisă a televiziunii spune că, dacă vrei să faci rating, iei o vedetă, o trânteşti într-un platou, după care dai drumul la cameră şi fie ce-o fi.

Ani de televiziune românească, de altfel, ne arată că reţeta este atât de bună încât dă rezultate aproape de fiecare dată. Pentru că, într-adevăr, cum ai putea să nu sorbi fiecare cuvinţel al unei persoane cu notorietate? Mai ales dacă aceasta din urmă e construită aşa cum îi stă bine unei vedete din România, adică pe nicio bază.

Acest sistem, de altfel, este atât de eficient încât a fost importat şi în politică. Aşa se face că un partid mare a luat o vedetă direct din platoul de televiziune, iar un partid cu pretenţii, sau alianţă, ca să fim precişi, a luat vedete de pe unde s-a putut, adică din Facebook şi Instagram. Dar dacă Rareş Bogdan are meritul de a fi lătrat nişte ani buni la PSD, ce este le mai greu să înţeleagă, se pare, celor din laboratoarele USR-PLUS, este că numărul de followeri nu se traduce neapărat în competenţă politică. Ba chiar dimpotrivă. Dar pe de altă parte nici nu te poţi avânta să le spui lucrul ăsta de la obraz. Doar n-au muncit atât, ei, ctitorii profilurilor de influenceri ca să vii tu să le spui că nu se pricep la politică. Nu de alta, dar unii sunt atât de isterici că te poţi trezi cu un proces exact când ţi-e instanţa mai dragă.

Dar dacă în cazul noului val de politicieni digitali erorile de comunicare pot fi, până la un punct, înţelese, ceva mai greu este să treci cu vederea greşelile (repetate) ale politicienilor cu experienţă. Da, exact la domnul Dacian Cioloş mă refer, care, prin acolada sa mai puţin discutată în spaţiul public către fostul şef DGIPI, nu a făcut nimic mai mult decât să sfideze foarte, foarte mulţi români care nu-şi vor putea construi niciodată cariere atât de înfloritoare precum cea a domnului Virgil Ardelean. Sau, cu alte cuvinte, nu a făcut altceva decât să încurajeze exact modelul de business pe care Alianţa domniei sale pretinde că îl doreşte uitat în favoarea tinerilor dedicaţi antreprenoriatului din zona culturii de start-up. Mai precis modelul de business de tristă amintire al oamenilor din sistem care, odată ieşiţi din structuri, fac firme private de filaj şi interceptări în serviciul (pun intended) operativ al cetăţeanului. Lucruri pe care, nu-i aşa, toţi românii şi le permit.

Sigur, veţi spune că toate astea sunt mofturi şi că pe lângă menajeria de anlfabeţi spumegânzi pe care ne-o pune la dispoziţie PSD, acestea sunt cazuri izolate. Aşa o fi. Dar, pe de altă parte, orbiţi de măreţia şi statura monumentală a personalităţilor lor, îndeobşte virtuale, aceşti oameni calcă, efectiv, peste cadavrele alegătorilor. Iar dacă ar face efortul să privească la firul ierbii, adică exact la voturile de care depind şi care pe unii i-au şi trimis în parlament, ar observa un lucru tragic: oamenii, exact ca în 2016, nu ştiu cu cine să voteze. PSD nu vor, PNL face ce face şi agită aceleaşi figuri necomestibile gen Vasile Blaga, în vreme ce USR-PLUS, singurii în care o bună parte a României progresiste îşi puneau speranţe, se faultează singuri într-un mod greu de imaginat. Iar dacă de alegători nu le pasă, ne putem gândi că mai marilor acestor formaţiuni le-ar putea păsa, spre exemplu, de eşalonul doi al partidelor pe care le conduc, oameni muncitori şi articulaţi care se bat cu PSD-ul aproape seară de seară în platourile de televiziune. Slabe speranţe. Nu doar că nu le pasă, dar cauţionând figuri extatice, care se dovedeşte că nu au nicio legătură cu politica, nu fac altceva decât să-şi bată joc de munca acelor membri de partid care chiar îşi iau treaba în serios. Iar rezultatele se văd: unii, exasperaţi, sunt nevoiţi să ia atitudine publică în faţa unor gafe monumentale, în vreme ce alţii pur şi simplu pleacă din partid. Păcat. Mare păcat.