Victoria naţiunilor contra globalizării?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rezultatele alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din 2016 ne obligă să ne gândim la o întrebare ce poate fi considerată chestiunea secolului XXI: cine este mai puternică, globalizarea sau naţiunea? Statul naţional este în război cu globalizarea, mai direct spus?

Răspunsul la această întrebare pare a se formula în aceşti ani, sau mai precis în deceniul acesta şi cel următor. Instinctiv, miliarde de oameni îşi pun această întrebare, deoarece consecinţele şi răspunsurile oferite se aplică, fără excepţie, întregii planete, mai ales în timpul vârstei active – care, după cum se observă, tinde spre a se apropia în tot mai multe ţări de pragul maxim al pensionării la 70 de ani.

Atât naţiunea, cât şi globalizarea sunt concepte totale, care au o bază extraordinar de largă de condiţionări ale fenomenelor sociale şi asupra indivizilor. Astfel, fiecare dintre noi sîntem obligaţi să creăm o soluţie individuală, precum şi una colectivă, prin care să supravieţuim acestei confruntări, pentru că nu ne putem ascunde în vreun loc al planetei pentru a nu fi parte la ea.

Această confruntare se poartă în bună măsură prin dezbateri realizate pe un ton din ce în ce mai dur, furios – de multe ori chiar veninos – pe orice sursă de expunere a ideilor: presă, Facebook, conferinţe etc. Există şi o particularitate specifică: dezbaterea privind relaţia naţiune-globalizare este mascată sub diferite forme, care au ca obiect modalităţi de dezvoltare a economiei, organizarea statului şi relaţiile inter-umane. Să nu amăgim: disputele pe marginea conceptelor de democraţie, democraţie liberală, democraţie controlată, liberalism, socialism, dreapta – stânga, conservatorism – progresism, promovarea sau protejarea minorităţilor în faţa majorităţii, relaxare fiscală – impozitare progresivă, reglementări rigide – reglementări laxe etc. sunt doar faţete ale acestei probleme, iar nu chestiuni independente.


Protestatari în Polonia Foto: EPA

image

„Anul european al furiei”

De aceea, aceste violente dezbateri nu se pot aborda întocmai unei intervenţii chirurgicale, prin scoatere a organului din corp şi oprire a celorlalte funcţii vitale ale acestuia, reparare, iar apoi refixare a organului în corp şi repornirea funcţiilor vitale. „Combatanţii publici” folosesc toate argumentele posibile, fără a se limita la specificitatea unui singur subiect; tonul cel mai tăios şi – de foarte multe ori – ajung să se urască între ei. Poate de aceea ultimul număr al anului 2016 al prestigioasei reviste britanice The Spectator are ca titlu „Anul european al furiei”!

În fond, fiecare dintre noi este cetăţean al cel puţin unui stat, şi în raport de legislaţia şi interesele acestuia ne calculăm acţiunile. De aceea, naţiunea şi statul sunt deasupra acestor concepte – democraţie, impozitare, conservatorism, socialism etc. – şi atenţia îndreptată asupra unuia sau altuia nu este de fapt decât exprimarea unei viziuni punctuale asupra problemelor pe care le are statul.

În acest raport se implică conceptul de legalitate / stat de drept, ca fiind modalitatea prin care un aspect al unei viziuni se implementează. În momentul în care s-a ales o variantă, ea trebuie să se aplice tuturor, pentru că cetăţenii pot accepta multe sacrificii impuse de contextul economico-politic, dacă ştiu că nimeni nu este exceptat viziunii respective. Astfel, orice variantă de organizare a statului şi societăţii trebuie să urmărească cu obstinaţie ca să nu existe privilegii pentru nimeni, şi mai ales pentru clasa politică. În momentul în care o categorie socială este exclusă de la controlul de legalitate, se fracţionează unitatea politică a naţiunii, apare frustrarea şi, la un moment dat, explozia socială contra privilegiaţilor legii.


Globalizare

image

Legalitatea şi statul de drept

De aceea, atât naţiunea, cât şi globalizarea au în spatele lor legalitatea/statul de drept, întocmai unui „conducător de joc de fotbal/handbal” care pasează pe culoar atacanţilor. Nici naţiunea, nici globalizarea nu pot exista în absenţa legalităţii, deoarece s-ar transforma în simple dictaturi, care vor prăbuşi în final fiecare stat în parte şi apoi întreaga umanitate.

Conflictul între naţiune şi globalizare a început în 1769, când James Watt a inventat motorul cu abur. Din acel moment, viteza de deplasare a mărfurilor şi a persoanelor a crescut. Dacă mii de ani întreaga planetă îşi potrivea ritmul maximal de activitate după viteza şi rezistenţa la efort a unui cal, începând cu sfârşitul secolului XVIII oamenii încep să se confrunte cu ameninţarea fundamentală a globalizării: cine poate să folosească mai bine maşinile?

Globalizarea se reduce în mare măsură la această dimensiune tehnică, în care cel mai important criteriu este este folosirea cât mai eficace a maşinilor.

Mai întâi rudimentare, fără mari pretenţii de specializare a operatorilor, maşinile sunt perfecţionate tot mai mult, iar utilizatorii lor trebuie să devină din ce în ce mai bine pregătiţi. Acest lucru se vede cel mai bine în evoluţia învăţământului universitar, deoarece majoritatea politehnicilor din lume sunt create în secolul XIX, până atunci universităţile având caracter cvasi-total umanist. Creşterea gradului de complexitate structurează economiile naţionale şi învăţământul de sus în jos, fiecare stat nou creat încercând să dezvolte această componentă industrială.

Secolul XIX aduce mari îmbunătăţiri, dar şi cele mai profunde schimbări la nivelul vitezei şi participării la circuitul economic global. Concret, calea ferată inventată în anii 1812-1824 transportă din ce în mai mulţi oameni din zonele sărace către oraşe, apărând astfel supraoferta de forţă de muncă, ceea ce permite o exploatare cruntă a muncitorilor, care duce în final la violente mişcări de protest şi apariţia comunismului ca doctrină politică.

Situaţia muncitorilor se îmbunătăţeşte doar începând cu dezvoltarea automobilului şi a telefonului în ultimele două decenii ale secolului XIX, obiecte care au permis claselor avute să cunoască mai bine şi mai rapid situaţia din propriile ţări. Astfel, bogaţii timpului au înţeles că salariile mici nu cumpără produse, iar un om care lucrează mai mult de 12 ore pe zi nu mai are timp de cumpărături diversificate. Protestele majore ale muncitorilor nu erau suficiente, represiunea acestora se facea cu gloanţe – până ce angajatorii nu au înţeles că salariaţii bine plătiţi cumpără cele mai multe produse pe care tot ei, angajatorii, le produceau. Primii care şi-au văzut salariile mărite au fost, evident, muncitorii care lucrau mai mult cu maşinile, iar nu cei din munca manufacturieră.

image

Apariţia avionului, imbold maxim

Dar viteza în creştere a vieţii a condus la apariţia inadaptaţilor, aceştia fiind oamenii cu un nivel scăzut de educaţie şi care nu puteau să folosească integral noile invenţii, deoarece procedurile asociate noilor tipuri de bunuri create în perioada 1870-1910 erau prea complexe pentru nivelul alfabetizărilor oferite de învăţământul primar şi secundar al statelor. Se ajunge astfel la prima separare a societăţilor, prima categorie fiind reprezentată de cei care îşi însuşesc noi deprinderi tehnice şi care beneficiază astfel primii de măririle salariale.

Apariţia avionului dă imboldul maxim deplasării oamenilor, aducând globalizarea la stadiul efectivităţii cvasi-totale. Pentru prima dată, graniţele statelor dispar, controalele reducându-se doar la aeroportul de plecare şi cel de destinaţie. Până atunci, trenul putea supune pe oricine la orice tip de control, în orice gară şi întotdeauna, la orice graniţă. Avionul transformă totul, iar profesioniştii de înaltă clasă izbutesc în primii 50 de ani de folosire a acestei invenţii să îşi consolideze reputaţia şi renumele, pentru că pot ajunge oriunde sunt solicitaţi în foarte scurt timp, iar banii câştigaţi în meseriile lor le permit să achiziţioneze bilete de avion în orice moment, putând astfel să aibă mobilitatea necesară oricărui noi loc de muncă, în orice ţară. De cealaltă parte, oamenii cu slabă calificare profesională nu izbutesc să se gândească la avion decât ca la un mod de transport ocazional, iar nu ca la un mod de a-şi exercita profesia cotidiană.

Astfel, vom regăsi trei tipuri de oameni adaptaţi la folosirea tehnologiilor: cei care deveniseră profesionişti globali sau cel puţin continentali, a doua categorie o reprezentau profesioniştii la nivel naţional/statal şi regional, iar ultima – în continuare cea mai numeroasă – o reprezentau neadaptaţii tehnologic. Să nu credem că a treia categorie nu dorea să îşi depăşească starea, doar că nu aveau suficienţi bani să plătească pentru cele mai bune manuale de studiere a tehnicilor meseriilor care erau cel mai bine plătite.

Prima jumătate a secolul XX a fost marcată nu doar de cele două războaie mondiale, ci mai ales de o dezvoltare tehnologică din ce în ce mai accentuată. După 1945, împărţirea lumii în două mari blocuri se soldează cu creşteri de venituri şi mai ales de educaţie la nivelul întregii planete. Tehnologii noi se apar şi se dezvoltă, doar că viteza de propagare a acestora era mai mare în lumea liberă. Dictaturile comuniste favorizau dezvoltarea tehnică, dar mai puţin pe aceea a spiritului, iar rezultatul era că emigrarea şi fuga se făcea dinspre ţările comuniste către cele ale lumii libere, iar nu invers. Produsul naţional brut al statelor necomuniste creştea mai repede, iar recrutarea de personal calificat se făcea din ce în ce mai rapid şi mai lesne, devenind transfrontralier. Consecinţa a fost scăderea controalelor de la graniţe, precum şi recrutarea de forţă de muncă din tot arealul lumi necomuniste. Procesul Schengen a fost o evoluţie normală, în baza creşterii globalizării, iar nu ceva extraordinar.

Anul 1989 aduce cu sine eliminarea comunismului ca doctrină politică şi transformarea lui în altceva – nu discutăm acum ce anume. Dar finalul anilor 1980 înseamnă şi creşterea globalizării prin dezvoltarea la un nivel ridicat a telefoniei mobile şi a internetului. Anul 1990 aduce planeta în faţa unui avans tehnologic uriaş al lumii libere, dar ţările foste comuniste sunt obligate să se re-fixeze pe bazele legalităţii şi ale statului de drept, pierzând astfel startul în noua competiţie globală. Internetul „decolează”, iar locurile de muncă de înaltă calificare presupun adaptarea la modelul pe care această tehnologie îl impune: cunoaşterea limbii engleze şi disponibilitatea de a lucra oriunde.

angajator

Începe migraţia creierelor

Astfel, anii 1990 desăvârşesc victoria învăţământului real şi tehnic asupra învăţământului umanist. Concret, deoarece matematica, fizica, biologia, chimia etc. sunt la fel pe toată planeta, primii care pot să îşi găsească loc de muncă în orice ţară sunt profesioniştii acestor ştiinţe, dacă vorbesc o limbă de circulaţie internaţională, pe cât posibil limba globală mai întâi – engleza anume. Practicanţii profesiilor umaniste sunt în lumea globalizată a internetului cei mai vulnerabili, cei care rămân cel mai mult în universităţi pentru diplome şi care îşi găsesc destul de greu loc de muncă pe măsura şi tipicul studiilor lor.

Tot anii 1990 permit apariţia marilor migraţii ale creierelor. Statele foste comuniste au probleme mari cu plata adecvată a profesioniştilor, iar aceştia nu mai ezită şi încep să părăsească ţările de origine. Internetul desfiinţase deja graniţele, iar consecinţa directă nu s-a lăsat mult aşteptată: din ce în ce mai multe state elimină vizele pentru turiştii străini, dar mai ales vizele de muncă pentru profesioniştii înalt calificaţi. Pentru a nu mai fi nici o iluzie, statele puternic industrializate introduc criterii clare de primire a vizelor, în care fiecare competenţă tehnică demonstrabilă permite aplicantului să ajungă mai repede în ţara respectivă, chiar şi cu scopul nemărturisit de a lucra acolo. Având competenţe tehnice adecvate secolul XXI, este evident că deşi doar vizitator, şi-ar găsi de lucru în mod rezonabil în eventualitatea în care nu şi-ar mai fi dorit să se întoarcă acasă. Astfel, mediul politic şi cel de afaceri devin partenere pentru recrutarea oricărei persoane, din orice ţară anume.

Transformările tehnologice însă au fost prea rapide pentru oameni. Ei nu au aceeaşi calitate a guvernării şi administrării în toate statele lumii, cu atât mai puţin acces la educaţie de vârf. Cu toate acestea, au acces la internet şi televiziuni şi astfel, pot vedea exemplele de succes din alte ţări şi încep să ridice deschis pretenţii asupra actului de guvernare din ţările lor. De aceea, orice stat sau lider politic care doreşte să rămână la putere timp mai îndelungat caută să elimine libertatea de pe internet şi din presă, pentru a nu se mai cunoaşte bunele practici din alte state – astfel, eliminând în bună parte orice critică, pentru că oamenii nu mai ştiu cu ce anume să îşi compare viaţa în interiorul statelor prost administrate.

În acelaşi timp, cele mai bune practici juridice, politice, economice şi administrative ajungând să fie binecunoscute la nivelul planetei, s-a ajuns la trei consecinţe: 1. Cetăţenii vor să li se aplice şi lor acele bune practici; 2. Evaluarea politicienilor se face preponderent după îndeplinirea acestor bune practici; 3. Cetăţenii ies în stradă să elimine politicienii care nu se adaptează şi nu implementează aceste bune practici, iar dacă nu izbutesc aceasta, pleacă din ţara lor. Primii care pleacă sunt, evident, cei care îşi pot găsi mai uşor locuri de muncă, iar aceştia sunt de regulă cei mai tineri, cei mai adaptaţi lingvistic şi tehnologic la societatea de azi.

Locuri de muncă pentru IT-işti în străinătate

Naţiune versus globalizare

Astfel, statele prost guvernate şi rău administrate pierd zilnic din elite, deoarece acestea sunt adaptate astăzi la viteza uriaşă a inovaţiilor tehnologice, pe când clasa politică nu este. S-a instalat un cinism dur, prin care cetăţenii îşi cauţionează propriile guverne un interval foarte scurt de timp, apreciind un singur lucru: rezultatele palpabile, vizibile şi măsurabile. Lipsa de încredere a cetăţenilor în clasa politică s-a generalizat, chiar universalizat, astăzi în fiecare ţară partidele politice şi parlamentele fiind în coada clasamentelor încrederii publice. Astfel, loialitatea faţă de state începe practic să dispară, dar nu în raport de naţiuni, ci în raport de politicienii care nu mai răspund dezideratelor normale ale cetăţenilor.

Şi totuşi, de unde acest conflict dintre naţiune şi globalizare? El a apărut deoarece globalizarea acţionează cu o viteză mult mai mare decât o pot face oamenii, analizaţi individual. Este normal să fie aşa, deoarece tehnologiile noi, care se răspândesc rapid şi schimbă viaţa oamenilor – cuptor cu microunde, telefon mobil, iphone, smartphone etc. – sunt create de un grup minuscul de profesionişti de foarte înaltă calificare, dar care nu sunt reprezentativi mental şi tehnologic pentru întreaga comunitate umană. Este recunoscut că în Africa nu se pot exporta foarte multe bunuri ale tehnologiei de vârf, deoarece sunt puţini lucrători capabili să lucreze cu ele, universităţile tehnice africane fiind puţine şi nu în vîrful ierahiei globale.

Aceste dezvoltări extraordinare ale tehnologiei însă s-au făcut într-un interval de timp foarte scurt însă, raportat la istoria umanităţii. Corelând cu speranţa de viaţă la nivel global,  observăm că într-o viaţă normală de nord-american – aproximativ 80 de ani, deci din 1937 încoace – au apărut mai multe invenţii decât în toată istoria umanităţii la un loc.

Doar că aceste invenţii nu s-au răspândit dintr-o dată şi uniform la scară planetară, ci în fiecare ţară şi în fiecare familie adoptarea acestor noi tehnologii create s-a făcut în funcţie de deschiderea pe care sistemele politice au permis-o şi în raport de sumele de bani avute de familii pentru investiţii. Cum sărăcia nu a putut fi eradicată, şi cu atât mai puţin redusă în mod uniform la nivel de ţară în parte, s-a ajuns în situaţia în care cei care au bani să poată să îi folosească mai eficace în raport de globalizare.

Globalizarea a operat nu doar în sensul transferului facil de elite profesionale de la ţările mai sărace către cele mai bogate, ci şi prin accesul oamenilor cu pregătire profesională mai redusă în alte ţări mai bogate.

Astfel, copiii oamenilor cu o stare materială confortabilă profită de globalizare şi au acces la şcoli şi universităţi mai bune, la mai multe cărţi şi la cultură superioară. În fiecare zi, avantajul lor se măreşte, iar ei sunt cei care preiau poziţiile de vârf în companii şi instituţii publice: competeneţele lor ridicate îi fac aproape imposibil de înlăturat – atenţie, chiar în mod obiectiv – de către cei care nu au beneficiat de educaţie superioară.

Numărul de universităţi de valoare nu este foarte mare, iar ele nu şcolarizează sute de milioane de tineri. Astfel, se conturează pe de o parte un vârf al piramidei total adaptate tehnologic şi intelectual – atenţie, condiţii de îndeplinit cumulativ – de câteva sute de milioane de oameni, număr nici pe departe satisfăcător, raportat la cele peste 7,4 miliarde de locuitori ai planetei – din care 2,4 mld. au sub 30 de ani iar 3,3 mld. sub 40 de ani – şi cele aproximativ 5 miliarde de locuri de muncă de astăzi.

Globalizarea a operat – după cum spuneam mai sus – nu doar în sensul transferului facil de elite profesionale de la ţările mai sărace către cele mai bogate, ci şi prin accesul oamenilor cu pregătire profesională mai redusă în alte ţări mai bogate. Eliminarea multor controale de graniţă şi vize a condus la acest fenomen de migraţie de masă, care a adus mulţi bani spre ţările mai sărace. Cetăţenii statelor mai bogate au început să îşi selecteze locurile de muncă dorite, renunţând la cele mai puţin bine plătite în favoarea străinilor. Însă în anii 1950 – 1960 nu erau totuşi discrepanţe maximale între locurile de muncă de înaltă calificare şi cele mai puţin tehnologizate, robotizarea nefiind un pericol pentru locurile de muncă. Astăzi, însă, aceşti roboţi au devenit o problemă, nu doar la nivelul ţărilor bogate, ci – prin extensia migranţilor necalificaţi – la scară planetară. Ceea ce curăţau cinci oameni de serviciu acum 30 de ani cu mătura şi cârpa udă se poate face astăzi de o singură persoană care conduce un vehicul specializat. Un om a înlocuit cinci, patru devenind şomeri. Dacă aici este un exemplu de redusă complexitate tehnologică, în alte industrii situaţia este mult mai gravă, roboţii fiind capabili să înlocuiască dintr-o dată mii de oameni.

Potrivit unui raport al Universităţii Oxford, în următorii 25 de ani vor dispărea 47% din locurile de muncă la nivel global, situaţie ireversibilă şi pentru care nu este pregătit nici un guvern din lume. Globalizarea şi dezvoltarea tehnologică sunt responsabile pentru aceasta, fără îndoială, dar nu înseamnă că oamenii ce îşi pierd locurile de muncă mor a doua zi. Doar că fără locuri de muncă devin mai săraci, mai vulnerabili în faţa oricărui angajator ce le va putea da un salariu oricât de mic, însă nu îşi pierd deloc dreptul de vot. Este trist, dar în multe industrii pe termen lung salariile vor scădea, pentru că populaţia disponibilă va fi în exces, iar angajatorii vor avea o planetă întreagă pentru recrutări de personal.

Astfel, vulnerabilizarea lor – deja prezentă, în temeiul acestor modificări ale structurii calificărilor locurilor de muncă – se va accentua în următorii ani, iar un loc de muncă sigur va valora mult mai mult decât astăzi, pentru că va însemna nu doar stabilitatea veniturilor şi a confortului, ci şi confort psihic rezonabil. Grupul celor vulnerabili va creşte enorm, şi va atârna enorm asupra bugetelor asigurărilor sociale, alături de pensionarii din ce în ce mai numeroşi. Practic, consecinţele directe vor fi ruperea aproape totală a liantelor sociale, liniile de conflict opunîndu-i pe tineri vârstnicilor, precum şi pe angajaţi şomerilor şi pensionarilor, cu precizarea că aceştia din urmă vor fi mult mai numeroşi.

Poster The Sun pentru Brexit FOTO Reddit

Naţiunea şi statul naţional

În această situaţie, persoanele vulnerabile vor vedea în globalizare şi mecanismele sale un duşman direct. Vor deveni din ce în ce mai critice la adresa globalizării – precum şi a curentului ideologic numit globalism, care presupune ca lumea să fie condusă dintr-o singură capitală, cu un singur guvern mondial. Cum un guvern global este aproape imposibil de realizat, dar globalizarea nu se poate înlătura, persoanele vulnerabile se grupează în jurul singurului concept care rezistă: naţiunea şi statul naţional.

Cetăţenii nu sunt lumea. Înainte de a se gândi la umanitate, ei au taxe de plătit unui singur guvern, au copii în şcoli care sunt organizate după o programă aprobată de un guvern etc.

Înţelegând aceste lucuri, rezultatele votului pentru Brexit nu ne mai surprind, şi nici alte rezultate ale alegerilor din ultimii ani – sau ale celor ce vor urma în 2017, 2018 ş.a.m.d. Referitor la negocierile Brexit, cetăţenii britanici sunt mai interesaţi de controlul imigaţiei pe insula lor, şi mai puţin de libertatea comerţului cu Uniunea Europeană.

Practic, după cum era scris acum câteva zile în The Wall Street Journal, cetăţenii nu sunt lumea. Înainte de a se gândi la umanitate, ei au taxe de plătit unui singur guvern, au copii în şcoli care sunt organizate după o programă aprobată de un guvern etc. Şi mai au ceva: o conştiinţă civică, naţională în Europa şi America de Nord, dar mai degrabă tribală în Africa şi o bună parte a Asiei. În baza acestei conştiinţe naţionale sau tribale, oamenii se unesc între ei, şi îşi fixează duşmanul – iar acesta este străinul, ca primă ţintă.

Străinul este duşmanul, iar globalizarea este instrumentul creat de marile puteri politice şi economice prin care străinul s-a infiltrat în ţară. Cum drepturile omului au devenit un fel de religie globală, iar marile puteri propovăduiesc această religie, fobiile împotriva marilor puteri au crescut din ce în ce mai mult în ultimii ani. Oamenii dorind să fie liberi şi să gândească cum vor, iar statele fiind independente şi suverane, se ajunge ca în mod suveran unele să se opună marilor puteri, deoarece acestea din urmă dau de multe ori o interpretare diferită conceptului de suveranitate: „da, eşti suveran ca stat mic, dar numai ca să te opui marii puteri care nu ne place nouă, tu neavând dreptul să îţi alegi singur, suveran şi independent alianţele”.

Şi atunci, dacă statelor mici şi mai ales cetăţenilor lor nu li se dă voie să gândească prea liber în raport de marile puteri, le rămâne globalizarea ca singură ţintă legitimă, corectă politic şi pe care şi marile capitale o permit criticată, pentru că şi ele – deşi gestionează cele mai mari profituri în urma globalizării – au pierderi în faţa acesteia, dar în proporţii diferite, în urma competiţiei geopolitice dintre ele (marile puteri).

Totuşi, oamenii obişnuiţi gândesc mai puţin global, dar mai practic. Iar pragmatismul îi obligă să se raporteze zilnic la ţara lor, precum şi la comunitatea lor. În faţa ofensivei necruţătoare a globalizării, protecţionismul economic şi autarhia rămâns singurele soluţii în jurul cărora cetăţeanul cu drept vot „strânge steagul”. De aceea, disputa privind relaţia economică SUA – China, în raport de noul preşedinte ales şi de practicile economice chineze din ultimii ani; de aceea, criticile privind delocalizarea întreprinderilor; de aceea, mesajul direct de eliminare a străinilor – astfel se „curăţă piaţa muncii”, chiar dacă o parte din competitivitatea statului din ce în ce mai multi-etnicizat va scădea.

Dacă statele nu vor lua măsuri în propria lor „ogradă” de dezvoltare a educaţiei, a civismului şi a unităţii naţionale în jurul unor idealuri veşnice, globalizarea va fi ultima doză de „venin geopolitic” care le va aduce pe acestea la prăbuşire.

Până la urmă, este dreptul fiecărei cetăţean să îşi aleagă prietenii. Doar că sentimentele pozitive nu pot opera zi de zi dacă sărăcia te apasă; iar dacă tehnologia este elementul pe care nu îl poţi controla, dar care îţi afectează veniturile, atunci nu ai altă soluţie decât ori să o adopţi şi să speri că vei beneficia cât mai mult de ea, sau să te revolţi împotriva ei – culmea, folosind-o pentru a strânge în jurul tău pe alţi cetăţeni la fel de afectaţi de ea.

Pe termen lung, naţiunile şi globalizarea vor ajunge la un modus vivendi, însă cu greu bazat pe egalitate reciprocă. Evoluţia demografică, a consumului de resurse şi politici din ultimii ani fac ca acordul dintre cele două concepte să fie totuşi atins prea târziu, pentru că omul global încă nu s-a născut, iar naţiunile au vechime prea mare, istorie prea lungă şi limbi prea diferite. Probabil, va mai fi nevoie de un conflict mondial, dar controlat – altfel, din această ciocnire în curs vom dispare şi noi ca rasă, şi restul fiinţelor vii.

Dacă însă statele nu vor lua măsuri în propria lor „ogradă” de dezvoltare a educaţiei, a civismului şi a unităţii naţionale în jurul unor idealuri veşnice, globalizarea va fi ultima doză de „venin geopolitic” care le va aduce pe acestea la prăbuşire, cauzele rezidând mai întâi în propriile slăbiciuni, iar nu în ceea ce vine de afară, indiferent pe ce cale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite