Viitorul preşedinte? În primul rând, sa fie un factor de coeziune şi echilibru

Fac parte dintr-o generaţie de oameni a căror adolescenţă a fost marcată de decada în care România a fost condusă de Traian Băsescu, iar preadolescenţa noastră a fost sub semnul guvernării PSD- Iliescu.

Am fost o generaţie privilegiată, datorită contextului istoric. Spre deosebire de cei de dinaintea noastră, noi am fost primii care am îndrăznit să sperăm că lucrurile vor evolua spre bine, iar acest fapt nu poate fi contestat. În anii 2006-2007, când economia "duduia", mulţi dintre noi ne aflam în faţa examenului de bacalaureat şi admiterii la facultate. Toţi visam job-uri bine plătite şi nici nu luam în calcul posibilitatea ca la terminarea studiilor universitare să ne regăsim în rândurile şomerilor. Pe aceste raţiuni mi-am întemeiat şi eu alegerea unei potenţiale cariere: am ales ingineria, în detrimentul istoriei, un domeniu care îţi oferă atât de multă libertate de gândire şi acţiune. Ca o consecinţă a creşterii economice, valorile noastre au fost orientate tot mai mult spre materialism. După doi ani, am realizat că această alegere a fost una de conjunctură. M-am îndreptat apoi spre Facultatea de Istorie, decizie pe care nu o să o regret niciodată.

Am fost ultima promoţie care a avut rezultate decente la Bacalaureat, încă un fapt ce nu poate fi contestat. Explicaţia este simplă: într-o ţară ce părea că tinde spre normalitate, aveam pentru ce lupta. Situaţia de pe plan intern şi entuziasmul specific vârstei ne permiteau să avem planuri de viitor cât mai îndrăzneţe. Din această perspectivă, aveam la acel moment multe lucruri în comun cu tinerii de vârsta noastră din 1990, care nutreau aceleaşi speranţe şi vise măreţe. Ambele generaţii au fost oprite brutal în drumul lor temerar: noi de criza econimică mondială, ei de Mineriada din iunie 1990, un eveniment istoric de tristă amintire, pe care obişnuiesc sa îl numesc Tiananmen-ul românesc. Căci acesta este adevărul pur, imposibil de ignorat- aşa a început democraţia în România. Un lucru vreau să îl subliniez: iluzia de libertate, în cazul lor şi iluzia de prosperitate, în cazul nostru- au fost la fel de efemere.

„Ce ştim noi astăzi? Ştim că dacă pierdem această şansă, şansa unui miracol, şansa unei treziri, o pierdem pentru alţi 40 de ani"- cuvintele profetice ale cunoscutului regizor Nae Caranfil din timpul protestelor din Piaţa Universităţii, aprilie 1990

Scriam mai demult că, pentru cei care nu am încetat să sperăm, alegerile prezidenţiale din toamna acestui an ar trebui să aducă importante schimbări şi să reprezinte în acest sens, o bornă istorică în ceea ce priveşte evoluţia României. Continuând paralela cu momentul 1990, este interesantă următoarea coincidenţă: în astrologia chinezească, 2014 este tot un an aflat sub semnul zodiacal al Calului. Se spune că anii guvernaţi de acest simbol aduc schimbări şi mişcări de eliberare. Fără a fi adeptul ei, cel puţin astrologia ne poate induce ideea că se simte adierea unui vânt al schimbării. Schimbare care, pentru prima oară, nu ar trebui să vizeze neapărat o persoană, ci un altfel de tip de abordare, care ar trebui să fie adoptată de viitorul preşedinte, indiferent de numele acestuia.

Având această formă de guvernământ ce a reprezentat încă de la început o soluţie de copromis, în cunoscutul stil românesc de a împăca şi capra, şi varza- republica semiprezidenţială, nu este de mirare că rolul deţinut de preşedinte a fost întotdeauna un subiect de dispută. Dispută care a atins punctul culminant în timpul „coabitării" Băsescu- Ponta, când s-a dovedit faptul că este imposibilă colaborarea dintre un prim-ministru şi un preşedinte, ce aparţin unor orientări politice distincte. În 2012 a fost încălcată o regulă de bază a politicii postdecembriste: premierul trebuia să facă parte din acelaşi partid (sau alianţă) din care preşedintele îşi dăduse demisia, obligat de Constituţie, la începutul mandatului- din acest motiv, existenţa actualei stări conflictuale dintre cei care ar trebui să asigure buna funcţionare a republicii prezidenţiale nu este deloc suprinzătoare.  

Un alt posibil motiv pentru care a fost stabilită în Constituţia din 1991 ca formă de guvernământ republica semiprezidenţială a fost continuarea tradiţiei istorice prin care regele avea în orice moment un cuvânt de spus în viaţa politică, implicându-se în formarea de guverne. Această problemă este ridicată de către mulţi analişti, în termeni de „totul sau nimic": vrem un preşedinte cu puteri sporite (republică prezidenţială) sau unul cu un rol ceremonial (republică parlamentară)? Până şi Franţa, o veche democraţie, a renunţat la acest compromis încă din timpul lui Charles de Gaulle, prin constituţia Celei de-a Cincea Republici din 1958. Din păcate, România nu a putut fi racordată la schimbările de sistem demoratic din Europa postbelică, continuând să fie ancorată în trecut şi după 1989. Evenimentele din 2012 au confirmat mai mult ca oricând acest fapt: procedura de suspendare a preşedintelui a fost numită „lovitură de stat", iar referendumul popular pentru demiterea acestuia a fost comparat cu alegerile din 1946. Spre deosebire de ceea ce vedeam prin 2007, la vârsta de 20 de ani, o cu totul altă realitate îmi apărea în faţa ochilor, cinci ani mai târziu: o ţară care nu poate lăsa trecutul în urmă, incapabilă de a ieşi din impas şi de a-şi inova sistemul politic, adaptându-l prezentului şi realităţilor româneşti.

Cel care va ocupa cea mai înaltă funcţie în stat, în urma alegerilor din noiembrie 2014, ar trebui să vină pe fondul unei susţineri populare în creştere faţă de precedentele scrutine electorale. Nu te poţi considera preşedintele tuturor românilor, când eşti ales în urma unei participări a cetăţenilor la vot, ridicol de redusă. O lecţie pe care au primit-o iniţiatorii referendumului din 2012, când peste jumătate din populaţia cu drept de vot nu a manifestat interes pentru scena politică românească. De cealaltă parte, a presupune care ar fi fost opţiunea celor care au absentat de la vot, este un fapt cât se poate de penibil. Absenteismul este o problemă ce datează de un deceniu: pur şi simplu anumiţi cetăţeni consideră că viaţa merge înainte, indiferent de deciziile politicienilor. O clasă politică compromisă nu atrage la vot decât membrii de partid, fanaticii şi idealiştii, îmi menţin ideea enunţată în articolul de săptămâna trecută.  S-ar putea găsi totuşi o soluţie care să aibă ca efect creşterea interesului cetăţenilor pentru viaţa politică: viitorul preşedinte, neutru din punct de vedere politic, ar putea promova o relaxare a Legii Partidelor (legea 14/ 2003). Cei care vorbesc despre valori democratice şi stat de drept, ar trebui să cunoască detaliul important că România are un sistem politic închis, care ne distanţează de criteriile Uniunii Europene şi ne apropie mai mult de spaţiul ex-sovietic (exemple- Belarus, Kazahstan). Oferind posibilitatea de a înfiinţa noi partide, românii ar manifesta mai mult interes pentru o scenă politică care nu va fi dominată de aceiaşi actori din prezent. S-a dovedit şi în perioada interbelică că României nu i se potriveşte sistemul bipartidist, fapt confirmat şi după 1990, şi mai ales în anii 2000, cu un PNL care migrează de la dreapta la stânga şi invers, în funcţie de situaţie.

Într-o ţară cu o democraţie ajunsă la maturitate, la vârsta de 25 ani, ar trebui să avem o idee destul de clară privind profilul viitorului preşedinte. Un arbitru al vieţii politice, nu un jucător în echipa care l-a propulsat la conducere, aceasta ar fi principala trăsătură a primului om în stat. Condiţia este ca demisia din partidul politic, asumată la începutul mandatului, să nu fie una formală. România are nevoie mai mult ca oricând de un preşedinte care să îşi exercite corect atribuţia de mediator între principalele forţe politice şi instituţii ale statului. Un om care are capacitatea de a interveni oportun şi de a opri ori de câte ori este nevoie circul politico-mediatic. Ar fi necesare anumite calităţi ale unui profesor de gimnaziu, deoarece clasa politică din România seamănă uneori cu o clasă de elevi aflaţi la pubertate, cu tulburări de comportament. Viitorul preşedinte şi administraţia sa ar putea reprezenta o insulă de normalitate, dacă s-ar ridica peste nivelul profilului obişnuit al politicianului român. Aceste atribute l-ar putea determina să evite capcana în care cad mulţi oameni care au fost numiţi în funcţii de răspundere: au falsa impresie că decid destinele unui popor de idioţi, situaţie responsabilă de mărirea decalajului dintre cetăţeni şi aleşii lor. O altă tentaţie ar putea fi reprezentată de principalul serviciu secret al României, care serveşte interesului personal al conducătorului doar dacă ar fi un serviciu de cafea. Menirea acestei structuri de informaţii este de a proteja şi promova interesul naţional al statului român. La fel şi în cazul justiţiei- atribuţia de mare judecător nu o aveau decât monarhii orientali ai Antichităţii.

Coeziunea şi echilibrul ar putea fi cuvintele cheie ale următorilor ani în politica românească, dacă alegerea făcută de noi va fi una fericită. Avem nevoie mai mult ca oricând de un preşedinte care să adune cetăţenii în jurul lui. Nu unul care să polarizeze societatea românească. La 25 de ani de la începutul drumului democratic al României, instituţia prezidenţială reprezentată de omul potrivit, are o şansă de a acumula capital de încredere şi de a deveni un simbol de nezdruncinat al sistemului politic românesc.