Viitorul premier, între principii şi condiţii sau lungul drum al vorbei către faptă

Nu au trecut nici zece zile de la momentul în care într-un editorial îi aduceam elogii premierului Dacian Cioloş care părea a da o lecţie de consecvenţă şi de moralitate întregii clase politice româneşti, respectându-şi cuvântul dat în urmă cu mai puţin de un an când şi-a preluat mandatul.

Când a făgăduit solemn că înţelege a îndeplini o misiune pe termen scurt şi că va fi prim-ministru doar până la alegerile programate a avea loc la sfârşitul anului 2016.

Atunci când am scris şi am publicat editorialul intitulat Lecţia premierului Dacian Cioloş, îmi fundamentam opinia şi elogiile aferente pe o declaraţie în care şeful guvernului în funcţie afirma că 1. nu va intra în nici un partid, 2. nu va candida pe listele nici unui partid şi  3. va exista viaţă şi după alegeri.

Citeam declaraţia-angajament a domnului Dacian Cioloş prin grila, dar şi ca un răspuns la cele afirmate cu doar câteva zile înainte de preşedintele Klaus Iohannis. Care ne asigura ferm că, după decembrie 2016, nu va desemna un premier neangajat politic. Domnul Iohannis explica în cel mai clar mod cu putinţă că, pentru a putea aspira la un nou mandat de premier, dl. Cioloş va trebui să îşi exprime ataşamentul pentru un partid, recte pentru PNL.

Americanii au o vorbă- nimic nu e gata până nu e gata. Şi, cu toate că am citat-o relativ frecvent, am comis greşeala de a uita de ea în clipa în care am citit mult prea riguros şi mult prea optimist zicerile domnului Dacian Cioloş. Care, iată, joi seara, la Digi 24, ne-a anunţat că pregăteşte o platformă de principii ce va reprezenta baza unor viitoare negocieri cu PNL şi cu USR, în vederea unei posibile continuări a activităţii sale în calitate de prim-ministru.

Avem de-a face nu doar cu un pas înapoi, ci cu o repoziţionare semnificativă a d-lui Dacian Cioloş. Care nu se mai manifestă chiar atât de categoric nu doar prin raportare la ceea ce declara acum un an, ci şi afirmaţiile făcute în urmă cu nici zece zile. Un semn că a început să îi placă să fie prim-ministru şi că nu e exclus deloc ca pentru asta să facă oarecare concesii şi ca viaţa de după alegeri ar urma să se consume tot în intimitatea Palatului Victoria. Că doar politica se identifică cu arta negocierii şi a compromisului. Chiar şi cu capacitatea de a uita rapid azi ceea ce ai promis ieri.

De cealaltă parte a spectrului politic, par a se produce manevre asemănătoare. Vicepremierul Vasile Dîncu a declarat recent că viitorul guvern va fi în chip indubitabil unul controlat de PSD şi că va accepta să îl conducă cu condiţia să îi fie acceptate o seamă de condiţii.

E foarte adevărat că, spre deosebire de dl. Cioloş, care nu a făcut parte din nici un partid, dl. Vasile Dîncu a fost, preţ de vreo zece ani, membru activ al PSD. Că graţie calităţii sale de membru de partid a deţinut în Cabinetul condus de Adrian Năstase un portofoliu de ministru. Unde mai pui că nu e pentru nimeni un secret că dl. Dîncu este un apropiat al preşedintelui PSD.

Ar fi de reamintit în context că surse cât se poate de credibile au susţinut în noiembrie 2015 că dl. Liviu Dragnea a condiţionat votul de încredere dat în Parlament guvernului de tehnocraţi condus de dl. Cioloş de postul de vicepremier făcut cadou celui despre care unii spun că ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât ideologul din umbră al bolnavei social-democraţii româneşti.

Ne vom lămuri curând cât de flexibile se vor dovedi principiile d-lui Cioloş şi cât de maleabile condiţiile d-lui Dîncu. Dacă de la omul PSD nu mă aştept la nimic bun, de la domnul Cioloş încă mai sper o doză de bun simţ şi de moralitate.

Nu pot să nu mă întreb, în finalul acestor însemnări de sfârşit de săptămână, cum vor colabora în viitoarele 60 de zile domnii Cioloş şi Dîncu având în vedere că deja sunt declarat competitori pentru postul de viitor prim-ministru.