Politică

articolul anterior articolul urmator

Violenţa este moartea politicii

12
13 Sep 2021 12:21:08
Remus Pricopie
FOTO Marian Dinu
FOTO Marian Dinu

Afirmaţia din titlu nu-mi aparţine. Ea este concluzia unei discuţii pe care am avut-o cu un foarte bun prieten, în ziua citirii moţiunii USR-Plus / AUR, în Parlamentul României (joi, 9 septembrie 2021).

O concluzie dureroasă, dacă ne gândim că limbajul de cartier, huiduielile, ameninţările, îmbrâncelile şi, mai nou, evacuarea cu forţa, de la tribuna Parlamentului României, a unui deputat au devenit „standarde” ale politicii româneşti.

Cum îşi poate imagina cineva că violenţa verbală şi violenţa fizică a „aleşilor neamului”, intens mediatizate pe toate canalele de comunicare publică, nu se transferă către alte categorii de populaţie? De ce ne miră prezenţa violenţei verbale şi fizice din pieţe, de pe stradă, din şedinţele autorităţilor locale, din şcoli, din studiourile de televiziune, de pe aeroporturi, din magazine, de pe plajă etc.? Citiţi cu atenţie ştirile şi veţi descoperi în fiecare zi cel puţin o relatare din această categorie.

Este aceasta calea către dezvoltarea ţării, către reforme, către un trai mai bun, către o democraţie civilizată – despre care tot vorbim de ani buni? Evident, NU.

Este acest fenomen un subiect recunoscut ca o problemă a societăţii, care trebuie tratată corespunzător? Din păcate, şi aici răspunsul este NU.

Avem instanţe publice care să taxeze aceste ieşiri, în special comportamentele nepotrivite ale persoanelor publice? Foarte puţine şi mai mult la nivel de poziţii personale, decât atitudini instituţionale.

Prin urmare, suntem o societate (politică) foarte liberă, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Oricine – şi mă refer aici în principal la politicieni – poate spune orice, poate înjura, jigni, poate da „un cap în gură” oricui, poate face afirmaţii halucinante, poate ameninţa pentru că, în final, nu numai că nu i se va întâmpla nimic, dar s-ar putea chiar să fie considerat erou al partidului şi idol al unei anumite categorii de cetăţeni, care s-a obişnuit să trăiască din consumarea actelor de violenţă publică în spaţiul media.

Tot acest tablou nu ne pune într-o lumină bună, ca ţară. Pare că am încercat să importăm civilizaţia occidentală, dar ne-am rezumat la „tăbliţele suedeze”, fiind chiar mândri de această realizare. Am vrut să introducem norme, standarde, transparenţă şi performanţă, dar se pare că nu am avut prea mulţi politicieni (a) care să înţeleagă ce înseamnă toate aceste lucruri şi (b) care să accepte să le aplice, inclusiv atunci când este vorba despre ei, nu numai să le clameze când se află în opoziţie. Imaturitatea politică şi aplicarea, „pe sub tejghea”, a dublului standard (în politică, dar şi în jurnalism) au erodat în fiecare zi din ceea ce numim coeziune, încredere, respect. Pacea socială nici măcar nu mai este un obiectiv al politicienilor, lupta politică rezumându-se la obţinerea puterii, cu orice mijloace, inclusiv cele neconstituţionale.

Divorţul – chiar şi cel politic – nu este o tragedie, dar divorţul cu scandal poate lăsa o familie întreagă pe drumuri. În cazul de faţă, familia este România. Atâta timp cât actorii politici pun zilnic gaz pe foc şi alimentează violenţele şi exagerările de orice fel – de tipul: „USR-iştii sunt neomarxişti!”, „Nu colaborăm cu Dracu!”, „Puşcăriaşule!”, „Criminalule!”, „Droguri consumi?”, „Cîţu este nu numai alcoolic, dar şi hoţ!”, „Nu-l vrem pe Orban premier!”, Nu-l vrem pe Cîţu premier!”, „Are nevoie de un control de specialitate!”, „I s-a umflat capul!”, iar aceste exemple sunt „din gura” unor demnitari ai Statului Român –, nici nu putem spera la ceva mai bun, ceea ce este, în fapt, o confirmare a eşecului actualilor politicieni, adică „moartea politicii”.

Soluţia? Teoretic, simplă. Practic este mai complicată şi necesită parcurgerea, cu răbdare, a trei etape distincte.

  1. Avem nevoie de o pauză, de o suspendare a circului politico-mediatic destul de violent, de o auto-cenzurare a declaraţiilor contondente la adresa competitorilor politici.
     
  2. Avem nevoie de un pas în spate, în principal din partea celor angrenaţi acum în conflictele politice, care poartă pe ei „vânătăile” neeleganţelor politice, pentru a lăsa loc unor abordări (mai) obiective, promovate de politicieni cu mintea (mai) clară.
     
  3. Avem nevoie de un arbitru care să se pronunţe, iar acesta nu poate fi decât cetăţeanul (prin alegeri anticipate) sau una dintre instituţiile desemnate prin Constituţie să joace acest rol (Preşedintele României, Curtea Constituţională). Cum însă alegerile anticipate NU există în România decât ca o formulă ipotetică, definită de Constituţie, dar niciodată pusă în practică, rămân celelalte două instanţe cu rol de arbitru.

Legat însă de punctul 3, sunt necesare unele clarificări. Pe de o parte, am definit într-o manieră simplificată, sub eticheta de „arbitru”, trei actori diferiţi ai sistemului nostru politic.

Este adevărat, cetăţeanul poate acorda cartonaşe galbene, roşii, poate accepta un nou jucător (partid/politician) pe teren sau poate elimina jucători, în principal, cu ocazia alegerilor.

De cealaltă parte, Preşedintele României sau CCR au mai mult un rol de mediator, într-un teren politic deja configurat de ultimele alegeri. Prin urmare, în acest caz, valoarea „cartonaşelor” arătate jucătorilor este diferită. De asemenea, în clubul „arbitrilor”, Preşedintele României are un statut aparte. Este persoana cu cel mai mare nivel de reprezentativitate, fiind ales cu votul direct a jumătate plus unu dintre alegători, şi are multe instrumente pe masă, dar pe care le poate utiliza constituţional numai în anumite situaţii, NU zilnic şi NU discreţionar.

Cu toate acestea, este într-un fel firesc ca toată lumea să urmărească cu atenţie poziţionarea Preşedintelui, cu ocazia fiecărei teme politice importante şi cu atât mai mult în cazul unei crize.

Arbitrul însă NU poate fi privit în sens de „salvator”, cel care „trebuie să ne cheme” şi „să ne spună cum să ieşim din criză”, după cum spunea chiar un lider implicat în conflict – sau, mai dur spus, unul dintre promotorii conflictului, ceea ce face cinică abordarea sa. Arbitrul, în sistemul nostru politic, NU poate să intervină la prima febră a partidelor. El trebuie să se asigure că au fost parcurse toate etapele constituţionale pentru soluţionarea conflictului, iar în caz de eşec, să acţioneze.

Iată de ce, nu mă aflu printre cei care-l critică pe Preşedintele Klaus Iohannis că nu a acţionat imediat, ca un „tătuc”, dând indicaţii în sensul depăşirii crizei, adică să facă temele elevilor puturoşi, dar ţanţoşi. Unul dintre partidele aflate în coaliţia de guvernare a declanşat o serie de mecanisme constituţionale (depunerea unei moţiuni de cenzură, retragerea miniştrilor din Guvern, prin demisie) la care s-a răspuns cu declanşarea unui alt mecanism constituţional (atacarea la CCR a moţiunii de cenzură) de către premier.

Prin urmare, aceste acţiuni în mod natural îşi vor urma cursul sau pot fi anulate / retrase de către cei care le-au iniţiat şi nu de către o altă instanţă.

De altfel, principiul subsidiarităţii, îmbrăţişat şi de Constituţia României, ne spune că o instanţă imediat superioară va interveni numai în lipsa unei soluţii pe etajul unde a apărut conflictul politic. Iar sensul intervenţiei instanţei superioare nu este acela de a da / de a impune o soluţie politică, ci de a determina fiecare actor politic (în cazul de faţă partide, Parlament, Guvern) să se raporteze la fapte –  nu la punctajele de partid sau la ambiţiile individuale, amplificate de năluca electorală a anului 2024 –, iar în final să accepte dialogul şi să identifice soluţii raţionale, pentru a asigura o guvernare stabilă, în interesul cetăţenilor.

Puteţi citi continuarea aici

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

12 Comentarii

Lucifer
13.09.2021, 12:31:10

Violenţa este moartea politicii democratice. În democraţie se "parlamentează", se fac discuţii, se poartă negocieri, se fac compromisuri, etc până se găseşte o soluţie convenită, chiar minimală. Orice demonstraţie de forţă este anti-democratică.

-10 (10 voturi)
andrei ispas
13.09.2021, 14:14:51

Nu neaparat, se practica si in tari cu democratie consolidată, se bat ca chiorii in parlament. La noi numai trancanesc la volum maxim si se jignesc reciproc, vrem sa-si dea pumni, sa-si umfle ochii,sa se zgârie si sa se muste de nas:)))))

+9 (11 voturi)
Iulian Arion
13.09.2021, 13:46:56

Avem nevoie de democratie participativa. Cetatenii sa poata revoca prin vot on line reprezentantul ales. La implinirea a jumatate plus unul din voturile revocarii, printr-o aplicatie on line sa i se invalideze ecusonul magnetic de acces in Parlament. Parlamentul trebuie sa fie un templu al moralitatii nu pestera cu infractori. Actul de violenta este infractiune. Avem nevoie de aplicarea cu celeritate a legii. Celeritate inseamna promptitudine. Judecatorii inteleg prin celeritate termene de judecare cat mai indepartate. Avem nevoie de lege care sa interzica mai mult de doua mandate pe functie eligibila.

+10 (10 voturi)
Iulian Arion
13.09.2021, 14:33:12

Unii considera ca prin democratie participativa vom vota eliminarea impozitelor si interdictia votului pentru femei. "Even the direct democracy of Athens needed to delegate responsibilities to individuals. The Assembly of the demos was not an amorphous mass, nor could it make spontaneous decisions. Solutions to issues of public interest needed to be proposed, implemented and administered." Daca cineva introducea o propunere legislativa pentru a favoriza un individ sau un grup, era ostracizat de catre o institutie cum ar fi CCR. De exemplu o lege care sa favorizeze asa zisii "speciali" ar fi condus la ostracizarea initiatorilor si a celor care ar fi adoptat-o. To keep politicians in line, the Athenians first used ostracism, which however was replaced by the graphe paranomon around 415 BCE. The latter pro-vided that anybody who had made a proposal in the Assembly could be accused of having made an unconstitutional suggestion, bringing a potentially severe pen-alty if found guilty. We know of 35 such cases between 403 and 322. During the fourth century the notion of illegality was extended to a mere question of political undesirability. Henceforth any decision by the Assembly could be overturned by the courts, but if the accuser failed to get at least 20% of the jury votes, he was punished instead. While these rules can be seen as a safeguard against bad decisions, they also provided the Athenian politicians with important information about the relative strength of their political support.

+10 (10 voturi)
andrei ispas
13.09.2021, 14:07:41

Mai bine sa se bată intre ei decat sa ne bata si sa ne gazeze pe noi,cetatenii României, cu ajutorul instrumentelor de represiune create de nea lae si mentinute de nomenclaturisti. Partidele aste corupte isi permit sa faca orice, pentru ca poporul nu merge la vot ca sa le sanctioneze pentru derapajele comise. Apatic si anesteziat de manipularea presei corupte, poporul a renuntat la lupta cu tradatorii de tara infiltrați in politica, prefera solutia abandonului de tara. Trist, cu aproximativ 30% prezenta la vot nu vom putea sa anihilam aceste grupari mafiote care si-au facut loc la conducerea tarii

+8 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (12)

Modifică Setările