Violenţa împotriva femeilor - o epidemie ce naşte involuţie!

Pentru că am mai scris pe acest blog şi cu altă ocazie despre violenţă, iar respectivul articol s-a bucurat de o popularitate neaşteptată, m-am gândit că mai sunt încă foarte multe de spus despre această temă. Articolul acesta porneşte de la raportul anual pentru ONU, bazat şi pe vizite în ţări precum Palestina, Cuba, Israel, Turkmenistan, Columbia sau Nepal.

Ştiu, veţi spune că aceste ţări nu sunt cunoscute pentru tradiţii democratice sau pentru promovarea şi respectarea drepturilor omului, că sunt ţări sărace sau în curs de dezvoltare şi că aici există cutume şi obiceiuri guvernate de religie care favorizează actele de violenţă. Din păcate, chiar şi dacă ne referim la statele din cealaltă categorie- cele recunoscute pentru tradiţiile lor democratice, statele dezvoltate- violenţa împotriva femeilor rămâne în continuare, aşa cum era numită într-un raport al Organizaţiei Monidale a Sănptăţii, “o problemă de sănătate globală de proporţiile unei epidemii”. Tocmai pentru că vorbim despre un flagel atât de periculos şi atât de răspândit, consider că dezbaterile pe această temă ar trebui să fie încurajate şi promovate.

Violenţa asupra femeii este una dintre cele mai întâlnite încălcări ale drepturilor omului şi există pe fiecare continent. Raportul ONU din acest an arată că în zonele analizate, violul, căsătoriile forţate, căsătoriile la vârste tinere, crimele pentru dotă şi crimele în numele onoarei, traficul de femei şi fete, avortul selectiv pe bază de sex sunt toate manifestări foarte grave ale violenţei asupra femeii.

Adunarea Generală a ONU a adoptat în anul 1993 „The Declaration on the Elimination of Violence against Women”. Conform acestui document, violenţa împotriva femeilor reprezintă „orice act de violenţă bazat pe criterii de gen care are ca rezultat sau poate avea ca rezultat un prejudiciu fizic sau sexual sau suferinţe psihice femeilor, orice ameninţare cu asemnea acte şi orice constrângere sau privare arbitrară de libertate petrecute atât în viaţa publică, cât şi în cea privată”. Prin acelaşi document, se solicită statelor semnatare crearea de legi penale, civile şi sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe cei ce se fac vinovaţi de comiterea unei astfel de infracţiuni şi pentru a despăgubi femeile supuse violenţei. Cu acelaşi prilej a fost numit şi un Raportor Special privind Violenţa împotriva Femeilor.

Revenind la raportul ONU despre care am amintit, acesta trage un semnal de alarmă: în urma analizei legislaţiei tărilor monitorizate şi în urma analizei efectuate asupra practicii judiciare şi asupra percepţiei generale a societăţii civile. Chiar dacă este evident că există o evoluţie în materia reglementărilor interne, chiar dacă statele încearcă să îşi alinieze politicile cu cele internaţionale concentrate pe promovarea şi respectarea drepturilor omului, violenţa împotriva femeilor rămâne un fenomen periculos, iar dificultăţile pe care le întâmpină statele în a recunoaşte aceste acte ca încălcări ale drepturilor omului sunt mai degrabă o regulă decât o excepţie. Ceea ce se mai subliniază în raport şi cred eu că este foarte important de observat, este faptul că în continuare statele îşi îndreptă atenţia mult prea puţin asupra investigării cauzelor şi consecinţelor pe termen mediu şi lung a actelor de violenţă. Lipsa aceasta de reacţie, adăugată unei legislaţii deficitare sau insuficient cunoscute, fac ca violenţa împotriva femeilor să se intersecteze şi cu alte forme de violenţă şi să continue să subziste în ciuda eforturilor susţinute ale organizaţiilor non-guvernamentale şi ale statelor.

Este greu totuşi să privim obligaţia statelor ca fiind una de rezultat şi este mai corect să o privim ca o obligaţie de mijloace, în sensul că este necesar ca ele să ia măsuri rezonabile, cu o perspectivă reală de a modifica şi reduce efectele nocive pe care le are violenţa bazată pe discriminare.

Totuşi, nu este suficient ca atunci când ne referim la violenţa împotriva femeilor să ne referim strict la violenţa în cadrul unui cuplu. Acestui tip de violenţă ar trebui să i se adauge şi hărţuirea sexuală la locul de muncă sau forţarea la practicarea prostituţiei. Referitor la tările Uniunii Europene, fiecare dintre ele reglementează  diferit problema violenţei, în funcţie de specificul naţional. La nivel internaţional, există 89 de state care au o formă de prevedere legală privind, în special, violenţa în familie, iar violul marital este incriminat în 109 ţări.

Până în prezent nu s-a ajuns la un consens al cercetătorilor asupra relaţiilor directe dintre anumiţi factori de risc şi prezenţa violenţei. Gradul de sărăcie, şomajul, diferenţa de vârstă dintre partenerii de cuplu sunt factorii de risc întâlniţi cel mai des în rapoartele ultimilor ani.

Un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, desfăşurat cu un eşantion de  24.000 de femei din 10 ţări arată că 55% dintre femeile care au fost abuzate fizic de către parteneri, nu au contactat niciodată poliţia, autorităţile, adăposturile sau centrele de consiliere pentru a cere ajutor. Ce le opreşte în general să acţioneze? Stigmatul şi frica, teama de a-şi reface viaţa fără partenerul care le-a abuzat.

Chiar dacă spuneam că violenţa asupra femeilor nu trebuie limitată doar la violenţa în familie, aceasta rămâne însă cea mai răspândită formă: cel puţin una din trei femei, la nivel mondial, este bătută, obligată să întreţină raporturi sexuale sau supusă unui alt tip de abuz de către partenerul de viaţă. Mai mult, o serie de rapoarte mondiale întocmite tot de ONU, OMS sau ONG-uri, arată în jumătate dintre cazurile în care sunt descoperite crime ale căror victime sunt femei, făptuitorul este fostul sau actualul soţ sau partenerul de viaţă. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), între 40% şi 70 % dintre femeile ce au fost victime ale crimelor comise în ţări precum Australia, Canada, Israel, Africa de Sud şi SUA au fost omorâte de partenerii lor de viaţă.

În general, femeile decid să acţioneze singure atunci când sunt victime ale violenţei, ele resping de plano orice fel de intervenţie exterioară, fie că este vorba de intervenţia autorităţilor sau a familiei sau prietenilor. Femeia se regăseşte de multe ori într-un conflict cu sine însăşi, “oare ce fac eu greşit?”, “oare ce am facut eu şi l-am determinat să se schimbe?”. Găsirea unor astfel de motive, regăsirea identităţii de sine şi înţelegerea noii identităţi a partenerului contirbuie la păstrarea tăcerii femeii şi la atitudinea non-intervenţionistă.

Ce este însă violenţa asupra femeii sub aspect formal? E o manifestare a inegalităţii între bărbaţi şi femei, cu efecte de lungă durată nu doar asupra părţii lezate direct, ci şi asupra familiilor şi a societăţii în general. De ce? Simplu! În momentul în care un copil e martorul unei forme de violenţă între părinţi, de exemplu tatăl o agresează verbal pe mamă în mod repetat şi cu caracter de obişnuinţă, acel copil va deveni mult mai tolerant faţă de violenţă, iar în viaţa sa adultă va fi predispus fie să accepte agresiunea partenerului, fie să devină la rândul lui agresor. E firesc, mediul în care se dezvoltă copilul îl va percepe ca reprezentând normalitatea, având tendinţa să încerce să recreeze acel tip de mediu la rândul său.

Pe final, Raportul face un apel către state:  toleranţa la adresa acestui tip de atacuri trebuie să fie oprită şi spune că noi recomandări trebuie adoptate în lume pentru a fi prevenite abuzurile şi pentru ca victimele să primească o mai bună protecţie.

Deşi apreciez eforturile care se fac atât la nivel naţional, cât şi internaţional, sub aspect legislativ, consider că toate aceste eforturi ar trebui canalizate şi spre găsirea  unor soluţii viabile de reintegrare a victimelor şi de reeducare a agresorului. Sistemul construit pentru pedepsirea acestor fapte ar trebui să aibă un efect de descurajare suficient pentru a preveni în mod rezonabil actele de violenţă. Sunt încă multe de spus şi sper ca data viitoare articolul să vină cu veşti bune, poate cine ştie, veşti despre o reducere a cazurilor de violenţă.

Preluat şi pe  http://www.alinagorghiu.ro