Votul pentru un mandat în Consiliul de Securitate şi problema statutului internaţional al României

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
romania mae melescanu consiliul securitate onu

La începutul acestei luni, România a pierdut competiţia pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU.

 În urma acelui vot din 7 iunie, desfăşurat în Adunarea Generală – organ din sistemul ONU care reuneşte toate statele membre ale organizaţiei –, Grupul Est-European va fi reprezentat în Consiliul de Securitate de Estonia în perioada 2020-2021. Într-o astfel de situaţie, cred că sunt necesare câteva explicaţii, iar din evenimentul ca atare este bine să fie trase şi o serie de învăţăminte. Să analizăm.

Mai întâi, notăm că în structura Consiliului de Securitate al ONU se află 5 membri permanenţi (SUA, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi China) şi 10 nepermanenţi, cei din urmă fiind aleşi pentru un mandat de doi ani de către cele cinci grupuri regionale[1] care activează în această organizaţie. În structura iniţială, la momentul intrării în vigoare a Cartei ONU (24 octombrie 1945), Consiliul de Securitate era compus numai din 11 membri – 5 permanenţi şi 6 nepermanenţi – , la un număr total de 51 state-membre ale organizaţiei. Destrămarea imperiilor coloniale şi, în consecinţă, creşterea rapidă a numărului de state-membre a condus la singura – până în prezent – extindere a componenţei Consiliului, în 1965 fiind adăugate alte 4 locuri de membri nepermanenţi. În prezent, sunt tot 15 state reprezentate în Consiliul de Securitate, cu precizarea că numărul statelor membre a ajuns la 193, ultimul stat admis fiind Sudanul de Sud în 2011. Fie şi numai această disproporţie enormă de reprezentare arată cât de necesară este reforma Consiliului de Securitate, dar şi cât de acerbă poate să fie competiţia pentru admiterea în acest club select.

În ceea ce ne priveşte, România – care a aderat la ONU în decembrie 1955 – face parte din Grupul Est-European (GEE), care deţine un loc de membru permanent (iniţial URSS, iar din 1992, Rusia) şi un alt loc de membru nepermanent. În 1989, GEE cuprindea 11 state membre, pentru ca ulterior, odată cu destrămarea Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi a URSS, componenţa lui să se dubleze. În condiţiile în care fiecare stat are drept obiectiv să ajungă să facă parte din Consiliul de Securitate, în GEE – dar şi în celelalte grupuri regionale – a apărut practica eşalonării în timp a candidaturilor pentru locul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, cu susţinerea de ansamblu a Grupului pentru fiecare candidatură, care devenea astfel neconcurenţială. Aşa au fost mandatele pe care România le-a obţinut în timpul regimului comunist – pentru 1962 (un mandat de un an, în contextul procesului de revizuire a structurii Consiliului), 1976-1977 şi 1990-1991 (acesta ultim a fost exercitat de România post-comunistă, dar campania de alegere şi votul din Adunarea Generală din octombrie 1989 au fost gestionate de diplomaţia fostului regim). În perioada post-1989 România a obţinut un singur mandat, pentru bieniul 2004-2005, cu vot în Adunarea Generală în octombrie 2003, dar trebuie făcută precizarea că nici această candidatură nu a fost concurenţială, ţara noastră fiind singurul candidat al GEE, după ce un alt stat candidat a renunţat să continue competiţia. Toate acestea arată că în iunie 2019 ne-am aflat pentru prima oară în faţa unei competiţii deschise pentru alegerea în Consiliul de Securitate, iar primul test de o asemenea natură a fost picat.  

În mod evident, nu este un moment oarecare, întrucât prezenţa în cel mai influent organ din sistemul ONU reprezintă o formă de asigurare a unei maxime vizibilităţi pentru un stat pe scena politică mondială. Ambiţia de a fi acolo este, deci, justificată, inclusiv ca formulă de legitimare a unui anume statut internaţional. Ratarea de acum face ca paradigma pe care am urmat-o timp de o jumătate de veac, potrivit căreia România se afla în Consiliul de Securitate o dată la 15 ani, să rămână de domeniul trecutului. Structura de mai demult a grupului permitea o asemenea formă de reprezentare în Consiliu pe baze solidare; aceea de astăzi nu ar putea să o permită decât pe baze competitive.

Acum, votul din 7 iunie ţine deja de istorie. Important este ce facem mai departe. Nu am nici o îndoială că Ministerul Afacerilor Externe va face o analiză de detaliu în legătură cu motivele pentru care rezultatul din 7 iunie nu a fost acela aşteptat. Dimensiuni ale unei asemenea analize vizează răspunsul la multe întrebări, inclusiv dacă strategia urmată a fost aceea adecvată, dacă resursa umană folosită a fost aceea potrivită, dacă mediul internaţional actual a fost în mod corect înţeles ş.a.m.d. MAE, ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, şi comisiile de politică externă ale celor două camere ale Parlamentului vor coopera, probabil, în realizarea cuvenitelor ajustări, aşa cum este bine în cadrul relaţiilor interinstituţionale dintr-un stat democratic.

Indiferent, însă, de cum se va face gestionarea rezultatului votului din 7 iunie, rămâne nevoia esenţială ca România să promoveze multilateralismul. Se spune constant, şi pe bună dreptate, că pilonii politicii externe a României sunt parteneriatul strategic cu SUA, consolidarea profilului României în NATO şi participarea deplină a ţării noastre la procesul de integrare din cadrul Uniunii Europene. Dar politica externă, care trebuie făcută în interesul cetăţeanului, are şi alte dimensiuni, iar aceea despre care vorbim acum se referă la susţinerea multilateralismului, cu accent pe participarea amplă şi variată la activitatea ONU.

O asemenea participare este de natură să consolideze, în plan multilateral, ceea ce trebuie să facem în plan bilateral cu diverse state din spaţiul extra-european, adică din Africa, din Asia şi zona Pacificului sau din America Latină. Efectele ar fi benefice pe diverse dimensiuni. Aş aminti în acest sens numai faptul că atunci când se votează în Adunarea Generală pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate (sau pentru alte poziţii de prestigiu în sistemul ONU), la vot participă nu numai statele din propriul grup regional, ci toate statele membre ONU, iar aici principalele bazine electorale sunt grupul african (54 de state) şi acela din Asia-Pacific (53 de state). Ar putea să fie efecte benefice şi în plan economic, fie şi numai prin asigurarea unei forme de protejare a comerţului exterior al României în cazul apariţiei unor situaţii de criză în zonele în care se află principalii parteneri comerciali actuali ai ţării noastre (a se vedea, în acest sens, criza din 2008-2009). Ca să nu mai vorbim de situaţia în care capitalul românesc va prinde curaj să iasă la marea competiţie pe pieţele globale şi, drept urmare, va avea nevoie atât de materii prime, cât şi de pieţe de desfacere. Unde ar putea să fie, oare, acestea?

Trebuie spus şi că participarea la activitatea ONU nu înseamnă numai prezenţa în Consiliul de Securitate. Sunt şi alte instituţii importante spre care România îşi poate concentra atenţia, aşa cum a făcut-o recent în cazul Consiliului Drepturilor Omului, iar în prezent în Comisia pentru Consolidarea Păcii. Mai mult, tot pentru statutul României în plan internaţional va fi important ca reprezentanţi români să acceadă în poziţii de influenţă din structura organizaţiei.  Până în prezent, dincolo de poziţia relativ formală de preşedinte al Adunării Generale ONU pe care a deţinut-o Corneliu Mănescu în sesiunea 1967-1968, cea mai înaltă demnitate în cadrul organizaţiei a avut-o ambasadorul Liviu Bota, în calitate de şef al misiunilor ONU în Tadjikistan (1993-1995) şi Georgia (1997-1999). Nu în ultimul rând, revenirea României printre principalii contributori la operaţiunile ONU de menţinere a păcii se va putea dovedi benefică atât pentru organizaţie, cât şi pentru armata română. Iar o relansare a participării României pe asemenea dimensiuni în sistemul ONU ar putea fi de natură să conducă la un cu totul alt rezultat decât acela din 7 iunie în cazul unui eventual vot în Adunarea Generală pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate.


[1] Cele cinci grupuri regionale la ONU sunt: Europa occidentală şi alte state, Europa de est, Africa, Asia şi Pacific, şi, respectiv, America Latină şi Caraibe. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite