Vrem ca PSD să înceteze cu populismul

PSD este un partid politic radical populist, am scris asta de acum ceva timp şi totul se pare că se îndreaptă spre confirmarea ipotezei.

PSD nu a făcut nimic nou aici, nu are niciun merit pentru alegerile câştigate în mod spectaculos în noiembrie 2016, doar s-a urcat pe un val populist început în anii 1990 de un idiot ca Le Pen în Franţa şi continuat până în ziua de azi de alţi idioţi. Dar ce înseamnă populismul autoritar de care suferă şi partidul nostru aşa-zis democrat?

După definiţia lui Cas Mudde, populismul înseamnă în principal nativism, naţionalism şi după Kirk Hawkins, populismul înseamnă în primul rând anti-elitismul. După lucrarea mea de masterat, am încercat să fac o legătură între personalitatea autoritară aşa cum este definită de Bob Altemeyer şi Hans Eysenck şi atitudinea populistă, aşa cum este definită de acelaşi Hawkins.

Pentru a ajunge la ideologia populistă, care este o pseudo-ideologie, împrumutând puţin din câteva ideologii deja stabilite, trebuie să înţelegem conceptele de etnocentrism, adică a lua la referinţă propria cultură când ne referim la celelalte culturi şi în care celelalte culturi par inferioare, şi xenocentrism, adică o apreciere a unui produs cultural pentru că este străin. Bineînţeles că societatea care nu are o componentă etnocentristă nu poate exista, se dizolvă pur şi simplu, dar societăţile în care apare populismul, etnocentrismul acaparează cu totul orice xenocentrism, chiar devine agresiv dacă cineva apreciază produsele străine. Observăm cu tristeţe încercările PSD de a ajunge la un şovinism agresiv, dar nu putem să nu le râdem în faţă.

Între a dispărea ca naţie şi a crede într-o minciună, noi încă alegem să credem într-o minciună.

Nişte naţiuni minore din Estul Europei fac pe interesantele. În România se uită faptul că populismul are rădăcinile în naţional-comunismul care a falsificat istoria, ultra glorificând-o când nu era cazul, punând accentul naţionalist pe eroii neamului, dar exagerând cumplit prin românificarea unor eroi maghiari de exemplu. Cu cât citim mai mult din istoria reală a României, cu atât mai mult ne este scârbă de ce a putut face Partidul Comunist Român cu noi şi cu istoria noastră, alimentându-ne şi mai mult anti-pesedismul, urmaşul de facto al Partidului Comunist Român, care nu numai că nu vrea să se dezică de trecutul comunist, dar care îl îmbrăţişează public prin perpetuarea fiilor comuniştilor la vârful puterii.

Cultura românească există, dar este minoră în comparaţie cu orice altă cultură din jur, în principal pentru că este o cultură nouă, statul român având o istorie de 150 de ani, în timp ce culturile din jurul nostru au cel puţin un mileniu de istorie. Impotenţa noastră istorică a vrut să fie contracarată de comunişti prin falsificarea istoriei, însă ghinionul a făcut ca în 1989 să aibă loc revoluţiile ce au îndepărtat, sperăm noi pentru totdeauna, comunismul din această zonă a lumii. Ne aflăm într-o continuă retardare naţională, unii ţinând-o încă sus şi tare cu discursul naţionalist, în timp ce tinerii au îmbrăţişat cu toată nevroza capitalismul consumerist. Între a dispărea ca naţie şi a crede într-o minciună, noi încă alegem să credem într-o minciună. A treia cale nu s-a inventat încă.

Sau poate că a treia cale există deja şi chiar de mult timp. Aculturaţia între societatea maghiară şi românii din Ardeal, dintre societatea slavilor de sud şi olteni şi aculturaţia dintre moldoveni şi ruşi se pare că este singura realitate din teritoriu. Cu un Bucureşti care pare depăşit de situaţie, fiecare comunitate se descurcă cum poate. Puţini chiar observă cu adevărat câte schimburi culturale şi de limbă se desfăşoară zilnic între aceste culturi. Oamenii au observat vidul de putere de la Bucureşti şi schimbă produse culturale cu cine altcineva decât cu cine le este la îndemână: vecinii noştri. Aceste schimbări culturale determină la rândul lor schimbarea socială.

Această schimbare socială are loc în primul rând în sfera publică, adică în administraţie, sănătate, educaţie. Fiecare lider politic local practică un populism neaoş, în care majoritatea spălată pe creieraşul etnocentrist merge la vot în speranţa de mai bine, neînţelegând mecanismul prin care îşi face rău singură, susţinând un regim populist corupt până în măduva oaselor în schimbul mândriei naţionale care nu numai că nu ţine de foame, dar este sursa răului. Schimbarea socială este însă lentă şi din pricina acomodării, adică atunci când două societăţi cu două culturi diferite, în cazul României trei, ajung să se acomodeze şi să existe mai multe modele culturale. Întrebarea rămâne, cine asimilează pe cine? Adică, mai pe româneşte, cine câştigă? Moldovenii, oltenii sau ardelenii? Nu cumva câştigă PSD prin populismul său? Câştigă, dar degeaba, atât timp cât nu pot fura banii legal. Ori asta este miza legilor justiţiei.

Trebuie să le comunicăm populiştilor că noi vrem ca ei să înceteze cu populismul. Trebuie ca cineva să îi zică lui Liviu Dragnea că vrem ca PSD să înceteze cu populismul.

Aşadar, dacă eşti atras de populişti, atunci, cu tot respectul, este ceva în neregulă cu tine. Atât populismul, cât şi tehnocratismul sunt anti-pluraliste, adică resping existenţa unui alt adevăr decât al poporului, în cazul populiştilor, sau al experţilor, în cazul tehnocraţilor. A vorbi cu populiştii nu este acelaşi lucru cu a vorbi ca populiştii. Noi, democraţii, ar trebui să stabilim limita morală a unei discuţii şi să intervenim de câte ori această limită este atinsă. De exemplu, când populistul ajunge la teoria conspiraţiei, aceasta ar trebui imediat atacată. Trebuie să le comunicăm populiştilor că noi vrem ca ei să înceteze cu populismul. Trebuie ca cineva să îi zică lui Liviu Dragnea că vrem ca PSD să înceteze cu populismul.

PSD nu ar fi ajuns la putere fără intelectuali şi este important ca în acest moment să începem şi să numărăm şi să numim responsabilii. Chiar şi intelectualii care au tăcut şi nu au luat atitudine împotriva minciunilor fabuloase ale PSD în promisiunile din campanie trebuie menţionaţi, pentru că este şi responsabilitatea lor că ne aflăm aici.