Zarul, cîndva!

FOTO David Muntean

Spre sfîrşitul secolului XX, ne-am tîmpit. Am rupt ultima legătură cu ordinea minţii, am tăiat parîmele şi ne-am lăsat în voia curenţilor subterani care mută mîl pe întuneric. Astăzi, sîntem nemăsurat de proşti. Mai avem o singură competenţă: ne pricepem să rezolvăm cererile elementare ale lăcomiei. Restul e îngropat. Picajul bunei creşteri, barbaria vieţii publice, neghiobia şi nesimţirea cea mai rîncedă s-au lăţit majoritar.

Capodoperele mîrlăniei ne stau la îndemînă. Le pictăm spontan, cu o pensulă băloasă care nimereşe, fleoşcăind, jackpot-ul. E de spurcat o seară cu ştaif european la Ateneu? Se face! Trîntim în lojă un euro-delincvent şi proptim printre papioane un tip în costum de agăţat orfane la casa de pariuri. E fiul Ei! Os domnesc fracturat şi minte din mintea puţină a doamnei prim-ministru care se plimbă ca o lişiţă înfăşată într-o perdea neagră printre oaspeţii fascinaţi de zoologia locului.

Nu sîntem doar avariaţi. Trăim o cădere de şi din civilizaţie. Povestea acestui eşec e derutantă şi bine ascunsă. Istoria a ştiut cum să ne piardă, iar noi am ştiut cum s-o facem de rîs.

Mai întîi, trebuie spus că nu am ales la întîmplare momentul degradării noastre colective, ba chiar nu l-am ales deloc. Într-un fel care ne scapă, prostia românească e mereu pre-existentă. Asta se vede, de pildă, din incapacitatea de a ne guverna singuri.

Sîntem, demult, inutilizabili pentru noi înşine. Am curtat, suferit sau acceptat un cîrd de stăpîniri din afară. Exasperaţi de bilanţul naţional, am adus pe tron o dinastie străină. Am locuit, apoi, în subsolul dictaturii comuniste. Acum, cochetăm vîrtos cu tutela UE şi sperăm că, într-un fel sau altul, asta ne va feri de noi înşine. Dar terapia prin import de administraţie e o iluzie. De fiecare dată, am reuşit să dejucăm forma de organizare sub care ne-am vîrît sau am fost împinşi.

Episodul monarhic a eşuat în dictatură şi a înlesnit erupţia extremismului ideologic legionar.

Procesul de degradare n-a încetat niciodată şi asta explică de ce trăim un prezent dezlegat de civilizaţie.

Am ratat pînă şi comunismul, din care am reţinut doar scurtătura spre faliment economic şi metodica sinuciderii culturale.

În 1989, am simulat o renaştere clădită pe sabotaj şi i-am spus democraţie. Comunismul a fost înlocuit de întruparea politică şi umană a propriilor consecinţe - de grupul comuniştilor oportunişti. Perfect dotat pentru expansiunea în clan şi inapt de viziune sau curaj, acest grup a masacrat economia, a sfărîmat elanul naiv al tinerilor şi a săpat o fundaţie gigantică pentru incompetenţă, tupeism şi parvenire brutală. Drept urmare, primul nostru act de coeziune naţională în libertate a fost despărţirea de 4 milioane de oameni lihniţi şi umiliţi.

Din 2007, am devenit o absenţă mascată în apartenenţa la UE. Gherila delincventă a oligarhiei s-a multiplicat, aţîţată de mărirea potului iar noua micro-burghezie civilă a învăţat să facă din Europa un slogan, mai bine zis un recurs iluzoriu, după modelul încercat în 1866. O singură schimbare: Caragiale, care, la vremea lui, a ridiculizat iluzia îndreptării, ar fi, azi, declarat anti-european. Şi n-ar mai fi primit în exil la Berlin.

Procesul de degradare n-a încetat niciodată şi asta explică de ce trăim un prezent dezlegat de civilizaţie. Dar, dacă e să punem degetul înmuiat în cianură pe rană, atunci e cazul să vorbim pînă la capăt despre auto-suprimarea prin comunism.

După miza identitară a Occidentului, a doua mare surpriză a prezentului e economismul acerb al Estului.

Prilejul acestei dezvăluiri e forţat de schimbarea dramatică a timpurilor în Occident. Căci marea surpriză a vremurilor noastre e revolta în masă a societăţilor occidentale, a oamenilor de rînd şi muritori de umilinţă, în anonimatul oraşelor mici, al satelor şi regiunilor uitate ale Europei de Vest. Toată această umanitate lepădată se revoltă pentru că se simte înlocuită. În Franţa, America, Anglia şi Italia, Spania sau Germania presentimentul extincţiei a trecut în furie. Obligaţi fără a fi consultaţi să înghită migraţie, tirania minorităţilor, demontarea familiei, şomaj permanent şi impozite ecologice, toţi aceşti oameni ştiu că sînt sortiţi evacuării. Revolta lor e identitară. Cu alte cuvinte, e răbufnirea disperată a unei forme de existenţă trecută, oficial, între decese.

Opinia comună a ultimilor 70 de ani a văzut în Occident un serai ahtiat după confort şi prosperitate. Aflăm acum că identitatea e mai importantă. Că economia nu e ultimul resort uman al Occidentului şi că formula după care a guverna e totuna cu arta de a împrăştia bani şi asistenţă socială nu stă în picioare. Mai larg, 150 de ani de marxism sînt infirmaţi în masă de societăţi care caută aerul în identitate, nu în materialism economic.

După miza identitară a Occidentului, a doua mare surpriză a prezentului e economismul acerb al Estului. Da, e pe dos! Credeam că Occidentul îmbuibat nu mai are identitate. Şi, tot aşa, credeam că Estul e rezerva de conştiinţă şi spiritualitate a Europei. Aplecarea esticilor spre naţionalism şi practică religioasă a încurajat această concluzie. Dar nu!

Dramele şi mizele interne ale Estului se joacă în lupte oarbe pentru punctul de pensie, locuri de muncă, fiscalitate, spitale, transport şi preţuri. Economismul e destin. Cei patru milioane de români plecaţi au făcut mai întîi o comparaţie economică şi un calcul financiar. De ce e aşa? De unde stingerea conştiinţei identitare în măscări solemne cu tricolorul la brîu şi de unde apoteoza obsesiei economice?

Există o scuză: identitatea esticilor nu a fost, încă, testată de valul de migraţie care a inundat Vestul şi nici de programul politic radical liberal care a anulat familia, sexul, libera exprimare şi trecutul culturii occidentale. Dar scuza e superficială. Avem o ezitare identitară pe care patriotismul decorativ o ascunde destul de bine dar nu foarte bine. Dacă scotocim, vom da peste rădăcina catastrofei.

Un ciclu istoric imprevizibil şi depărtat ne poate relansa. Dar asta nu mai ţine de noi, ci, aşa cum s-a mai întîmplat, de alinierea norocoasă istoriei.

Mizeria atroce a comunismului a creat o dependenţă animalică de hrană, încălzire şi supravieţuirea familiei. Această foame insaţiabilă a înlocuit orice altceva. Problema e că nu avea ce. Aici e tragedia. În plină foamete, fusesem, deja, vidaţi de succesul extraordinar al comunismului ca forţă de deposedare culturală.

Lăsînd în viaţă doar un patriotism dogmatic şi eliminînd cu duritate valori fundamentale ale tradiţiei, comunismul a slăbit grav conştiinţa identităţii. Accentul s-a mutat pe festivism gol şi patriotard. Marile mişcări de populaţie de la sat la oraş, încurajate sau forţate de comunişti, au produs o dislocare care a dezorientat la nivel de masă. Educaţia, în aparenţă riguroasă, a eliminat legăturile cu tradiţia spirituală şi a blocat gîndirea. Masificarea generală a vieţii a slăbit conştiinţa diferenţei şi a lăsat în loc o sumă de reflexe fără corespondent în viaţa interioară.

Atunci am pierdut contactul cu formele de bază ale cunoaşterii şi conştiinţei. Sensul identităţii a supravieţuit în versiuni strict personale şi nu a fost recuperat după căderea comunismului.

Mai departe, în următorii 30 de ani, era firesc să arătăm că am învăţat să pierdem, să distrugem şi să uităm tot, împotriva noastră şi a oricui. Aşa am ajuns să nu ne mai putem vorbi limba, să avem - de la croitori la istorici - cel mult talente şi extrem de rar oameni care se pricep la meseria lor. Viaţa descompusă în miliarde de particule arbitrare a devenit, astfel, insuportabilă. La colţul străzii, în parcare, în magazin, în tren, în şcoli şi spitale, se poate întîmpla orice. Omul la locul lui e sortit infernului.

Soluţia? Zarul, cîndva! Un ciclu istoric imprevizibil şi depărtat ne poate relansa. Dar asta nu mai ţine de noi, ci, aşa cum s-a mai întîmplat, de alinierea norocoasă istoriei.