Ziua de mâine începe azi

Aceasta este lecţia pe care, de foarte multe ori, o ignorăm şi, atunci când procedăm în acest mod, plătim preţul judecăţilor incomplete.

Doctorii de mâine sunt azi studenţi în universităţile româneşti de medicină. Dar, din păcate, tot azi udăm rădăcinile viitoarelor lor insatisfacţii profesionale. Incapacitatea autorităţilor de a reclădi sistemul de sănătate publică, astfel încât să fie aproape de suferinţele tuturor celor bolnavi, îi îndeamnă pe mulţi dintre cei care vor deveni mâine tineri medici să decidă să practice profesia aleasă în alte state occidentale. Plecarea lor – şi a tuturor celorlalţi specialisti, din alte domenii, care emigrează preponderent în statele vest-europene – este o pierdere a întregii naţiuni, aproape imposibil de remediat, şi o rană deschisă în sufletul părinţilor, ai căror copii trăiesc departe de casă.

Economia de mâine – sau, mai bine zis, lipsa ei – este certificată tot azi, prin incapacitatea mai multor guverne succesive de a da o direcţie de dezvoltare unei ţări al cărui potenţial de creştere economică este cu mult subutilizat. Alţii – în acest caz, cercetătorii de la Universitatea Harvard – spun despre noi că suntem a 25-a cea mai complexă economie a lumii. Cu toate acestea, noi nu suntem lămuriţi că aşa stau lucrurile. Şi, după cum nici nu-i întrebăm / ascultăm pe cei care ne-ar putea lumina pe această temă, pare că ne dorim să rămânem nelămuriţi. Între timp, până ne clarificăm încotro să o luăm, vindem tot, pe mărunţiş. Ce nu vindem (includ aici şi pădurile), se fură, cu acordul – sau iresponsabilitatea – „paznicilor”.

Aerul curat, care ar trebui să inunde oraşele şi localităţile în care locuim, este poluat tot azi, iar lipsa educaţiei ecologice şi a politicilor sustenabile fac ca viitorul să arate … îmbâcsit. Nu ne deranjează că nu folosim banii europeni pentru curăţenie / ecologizare / şi că avem cele mai multe gropi de gunoi neautorizare din Uniunea Europeană. Amenda o plătim mâine, când cei de azi nu vor mai fi la guvernare.

Agricultura este şi ea în … secetă. Secetă de politici „cu cap”, pentru care nu primim bani de la Bruxelles. Cei care ar trebui să se ocupe de propunerile de politici publice, în interesul fermierilor şi al ţării (agenţii naţionale, institute de cercetare, universităţi de profil etc.), fac politică – ceea ce nu ar fi rău, dacă această „politică” ar fi de calitate şi în parametrii de legalitate. Pare că traseismul electoral, împănat cu beneficii ilegitime, dă roade mai bogate decât campaniile agricole clasice. Concluzia: şi mâine va fi secetă, iar merele tot din Polonia le vom cumpăra.

Şcoala, şi ea, este zdruncinată, în principal, de cei care nu prea au înţeles sensul ei, dar care ne conduc azi, în detrimentul zilei de mâine. Problema şcolii (de azi) este simplă: este (prost) modelată de oameni fără prea multă carte, iar cei care ştiu ce este de făcut nu au carnet de partid. Până găsim şi aici o soluţie, schimbăm ministrul educaţiei, de două ori pe an, ca să „spălăm” imaginea Guvernului.

Primăria, pentru moment, este ocupată. Nu, nu cu rezolvarea treburilor cetăţenilor, ci cu declaraţiile injurioase ale „noului” la adresa „fostului” (şi reciproca este adevărată). Între timp, se amână distribuirea de apă caldă până mâine (în acest context, „mâine” se traduce prin „la anul”).

* * *
Evident, putem să ne facem că nu vedem cum arată ziua de azi. O altă variantă ar fi – şi uneori este firesc să procedăm aşa – să identificăm cauzele şi să căutăm vinovaţii, pentru a-i trage la răspundere. La fel de bine, însă, putem să folosim ce ne-a mai rămas din ziua de azi pentru a ne pregăti mai bine pentru ziua de mâine.

Ce putem face? Multe!

De exemplu, am putea să ne pronunţăm în principal pe subiecte pe care le stăpânim, despre care am studiat şi care, eventual, fac obiectul domeniului nostru de specialitate. Este adevărat, democraţia ne garantează libertatea de exprimare, dar nu ne garantează şi protecţie în faţa situaţiilor ridicole, în care ne plasăm singuri atunci când vorbim fără să ştim despre ce. Dacă am aplica această regulă simplă, de bun simţ – să vorbim mai puţin şi numai pe subiecte la care ne pricepem –, dintr-odată am constata că (i) în jurul nostru este mai puţină agitaţie, (ii) iar vocea celor care chiar au ceva de spus se aude mult mai bine. Am profita toţi dacă am şti că medicina este pe mâna medicilor, economia este condusă de economişti, agricultura, de cei care ştiu cum miroase pământul primăvara, la însămânţat, şi toamna, la cules, şcoala este pe mâna celor care au vocaţie de dascăli, iar treburile cetăţii sunt gestionate de gospodari.

Am mai putea, de asemenea, să aplicăm aceleaşi standarde pentru toţi. Arătatul cu degetul, fără să te uiţi în proximitate şi, eventual, chiar în oglindă, dăunează grav echilibrelor social-politice. Când clamăm transparenţa, dar ne opunem oricărei proceduri care ar putea să releve ceva din activitatea noastră, se cheamă că suntem integri sau ipocriţi? Când clamăm legea, dar preferăm să invocăm numai articolele care ne convin, suntem sau nu stat de drept? Dar cu echidistanţa, prevăzută de lege şi de Constituţie, care şchioapătă, cum rămâne? O putem, oare, recalibra, astfel încât să redescoperim calea de mijloc? Poate, în felul acesta, poliţia locală se ocupă de siguranţa cetăţenilor, nu de campania electorală, prefectul rămâne prefect, inspectorul şcolar şi rectorul se ocupă de şcoală, nu de politică, iar judecătorii CCR sau Avocatul Poporului nu mai sunt bănuiţi (justificat sau nu) de complicităţi.

Continuarea în Revista Cultura