Ziua în care erdoganismul a învins kemalismul

Kemalismul a salvat Turcia de la dispariţie în Primul Război Mondial şi a păstrat ţara departe de islamism pentru un secol - cel mai bun veac turcesc de la 1500 încoace. De azi, însă, mitul Ataturk a devenit doar unul platonic: efigia Părintelui Fondator şi uniforma Armatei Garante nu mai sunt suficiente pentru a controla fostul Imperiu Otoman.

Pe undeva, e normal aşa. O doctrină de la 1920 nu mai poate cuprinde adecvat o putere din 2016 - prea multe lucruri s-au schimbat. Pe urmă, tancurile nu sunt un argument suficient de rafinat pentru o ţară care, cu toate deviaţiile autoritariste, e totuşi membră NATO şi e şlefuită democratic mai profund decât în epoca lui Mustafa Kemal. 

Gruparea militară care a dat lovitura de stat nu şi-a asumat ieri nicio comunicare politică consistentă. Nu a oferit argumente, proiecte şi figuri charismatice. A mizat doar pe forţa inerţială a kemalismului, pe faptul că civilii vor face pasul înapoi şi nu se vor amesteca în "drepturile Armatei". Realitatea a arătat, spre surprinderea generală, că astăzi erdoganismul este mai puternic decât kemalismul. Chiar dacă Erdogan a avut grijă să apară imediat sub tabloul Părintelui Naţiunii, adevărul este că acolo, pe peretele omagial, putea sta chiar tabloul său: Ataturk e acceptat din calcule imagologice generoase. De altfel, erdoganismul nu reprezintă o reinterpretare absolută a doctrinei kemaliste. Din "Cei şase piloni" se păstrează Naţionalismul, Statismul, Reformismul şi Populismul; Erdogan umblă doar la Secularism şi la Republicanism - însă cu atenţie, păstrând aparenţele.

Iar această ideologie, care doveste că poporul turc doreşte un regim de mână forte cu deschideri islamiste, nu va mai putea fi învinsă de acum înainte prin simpla invocare a imaginii lui Kemal. Cei care vor o Turcie mai liberală şi mai consolidată laic trebuie să lucreze de azi la un contra-erdoganism de substanţă, nu să mai spere că trei tancuri şi o statuie a Fondatorului mai pot rezolva problema.