De atunci nu mai schiez

Când ninge, retrăiesc  mirosul de zăpadă proaspătă al mănuşilor de lână împletite de bunica. Iarna, în vremurile acelea, satul meu se transforma într-o imensă pârtie. Fiind  născut la munte mi-au pus schiurile în picioare când aveam cinci ani.

Erau nişte chestii încovoiate la vârf prin introducerea în leşie a unor bucăţi din lemn  de fag,  lăsate apoi vreo trei zile între nişte cercevele de gard. Cu închizători din tablă şi sârmă, ultimul model local. Unse cu ceară pe dedesubt, să alunece bine. Nu necesitau încălţăminte specială şi nici costum de fâş. Doar beţele cioplite, din lemn de brad, aveau frumoase curele din piele.Modelul nu se mai produce.

Un pic mai târziu, am primit de la şcoală nişte schiuri albastre, cu câteva canturi stricate, pe care scria Reghin. Avea să aflu la orele de geografie că Reghinul nu e o firmă străină ci, culmea, un vechi oraş românesc. Şi-am mai primit şi bocanci cu vârful pătrăţos care-mi ieşeau mereu din închizători  - clăparii roşii pentru care era nevoie de ajutorul întregii familii pentru a-i descălţa au apărut câţiva ani mai târziu. Iar beţele galbene - din bambus! - aveau, de regulă, destinaţii multiple. Straşnic echipament !

Da, e adevărat, acum douăzecişiceva de ani, şcoala din micul meu sat de munte era dotată cu schiuri. Participarea la competiţii sau notele bune erau criterii clare de repartizare către elevi. Iarna, orele de educaţie fizică erau adevărate antrenamente de schi. Schi alpin dar şi schi fond.Nu existau pârtii – se foloseau livezile mai abrupte, bineînţeles cu acordul proprietarului terenului (colectivizarea n-a reuşit să găsească satul meu), nu ştiam ce-i ăla telescaun -  până în vârf se ajungea pe jos şi cu schiurile în spinare ,ce chin când îţi mai scăpau din mâini ...

Aveam, în schimb, profesori de educaţie fizică.

Antrenamentele continuau în mod constant, câteva ore pe zi, şi în vacanţa de iarnă. Nu era nimeni obligat să participe dar nu existau absenţi. Unii ajungeau şi la concursuri judeţene şi, uneori, chiar naţionale.Cineva a luat odată locul trei pe ţară la schi fond şi a fost vedetă în sat un an întreg. Numele lui apăruse chiar  pe penultima pagină, sus, la rubrica sport a săptămânalului judeţean.

Aceia din noi care au fost mai puţin talentaţi şi-au pus mai repede clăparii în cui. Personal m-am lăsat când după o zi întreagă de schiat m-am împrietenit cu o puternică gripă şi-a trebuit  să mă cazez într-un spital. Când m-am însănătoşit  a venit revoluţia şi a trebuit să plec la liceu. Primăvara m-a prins la oraş. De atunci n-am mai schiat.

De fapt, nici în satul meu nu se mai schiază azi. Şcoala nu mai are schiuri, nu se mai folosesc livezile improvizate în pârtii, foştii mei colegi de antrenament au plecat, cu tot cu copii, în străinătate. Nu s-au dus la schiat ci să muncească şi să câştige mai bine. Ne mai întâlnim câteodată pe facebook dar nu prea mai amintim de schi.

Toate astea mi-au revenit în memorie azi când, ningând din nou, am resimţit mirosul de zăpadă proaspătă al mănuşilor de lână împletite de bunica.

Ce-i drept, în vremurile acelea lumea nu devenise specialistă în slalom uriaş.