La săniuş

Nimic nu e mai plăcut decât să retrăieşti, graţie memoriei, poveştile copilăriei. Atât de frumoase şi, totuşi, atât de reale. Par să se fi întâmplat demult, tare demult, dar ne sunt atât de aproape...

Săniile zburau pe Capela, dealul cocoşat care se iţeşte la marginea pădurii. Copiii se prăvăleau în zăpadă cu bucuria pisoiaşilor care aleargă după primii fulgi de nea. Dar la fel ca pisoiaşii cei năzdrăvani, vine clipa când ţâncii simt tăişul frigului. Mai întâi le îngheaţă vârful nasului, căpătând o roşeaţă adorabilă. Apoi, frigul le coboară în mâini şi în picioare, învingând rezistenţa mănuşilor şi a ciorapilor de lână, tricotaţi de bunica. După atâtea rostogoliri în zăpada, se udă şi mănuşile, ba chiar şi ciorapii.

Noroc cu focul! Un băiat mai măricel îşi ia în serios rolul de „şef de trib” şi face focul, sus, pe coama Capelei, în locul din care săniile o iau la vale. Adună frunze şi vreascuri uscate din locuri doar de el ştiute, scormonind sub „streaşina” rădăcinilor de stejar care străjuiesc văioagele. Scoate cutia de chibrituri pe care o ţine învelită în trei pungi, să nu ajungă apa la preţioasele beţişoare. Scapără un chibrit – nu merge; la al doilea, o flacără firavă, albăstrui-roşietică, i se iveşte în căuşul palmei, protejată pentru a nu fi stinsă de vânt ori de gerul care se lasă peste deal. Flăcăruia este apropiată de frunzele uscate, iar un firicel de fum se ridică printre vreascuri, anunţând momentul când acestea vor trosni în focul cel mare.

Ţâncii se dezmorţesc lângă foc, toropiţi de căldura binefăcătoare. Unul îşi agaţă mănuşile de ciotul unui mărăcine cocoşat deasupra focului, să se usuce. Altul scoate din buzunar o pungă de jumări şi un codru de pâine. Le împarte şi celorlalţi, bucuros că-i este apreciată ideea. Responsabil cu poamele - aromatele bucăţi de mere, pere şi prune uscate, pregătite din timpul verii – este mezinul grupului, căruia nu-i lipseşte niciodată, din căptuşeala paltonului, punga miraculoasă. Vitamine! – zice el, aşa l-a învăţat bunică-su, că fructele uscate sunt pline de vitamine chiar şi în mijlocul iernii.

E frumos pe vârful Capelei. De acolo, de sus, valea se deschide larg, ca un amfiteatru alb, cu desene ciudate pe zăpadă: sunt urme de căprioare şi de iepuri. Şi de lupi?! – întreabă mezinul, cu vocea uşor gâtuită. Îl linişteşte „şeful de trib”: ei, lasă, că lupii nu atacă oameni; cel puţin, nu la noi în sat; ei vin rar, şi atunci coboară din pădure pentru a merge la saivan, încercând să înhaţe vreo oaie. E linişte, se aude doar molfăitul jumărilor şi ronţăitul poamelor. Măcar de n-ar veni azi, gândeşte prichindelul. Apoi, cu voce tare: dacă vine vreun lup, dăm cu foc după el; să vezi cum o ia la sănătoasa!

În zare, după pâlcurile de copaci de pe marginea Răuşorului, se iţesc acoperişurile câtorva case – cele mai înalte din sat. Din hornuri ies firicele de fum, înălţându-se agale spre cer. Fiecare copil ghiceşte unde e casa lui, ştie care e hornul lui, îşi recunoaşte fumul lui. Ştie că, la întoarcere, îl aşteaptă dovleac copt la cuptor şi ceai fierbinte în ibricul de pe plită.

Dar până atunci mai e timp de câteva curse cu sania, pe Capela. E bună soba de acasă, dar ce bun e şi focul de aici! Plus punga cu jumări, plus poamele din căptuşeală, plus urme de iepuri pe zăpadă, plus faptul că nu vine lupul...

Şi-acum vă las, că mă grăbesc: e pregătită sania pentru Capela...

Crăciun Fericit tuturor!