Noi, nepoţii şi copiii tăi, o să căpătăm putere  din zâmbetul şi mângâierea ta

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am avut şansa să îmi cunosc toţi cei patru bunici. Doi dintre ei crescuţi în căldura năucitoare a Bărăganului şi doi pe dealurile Subcarpaţilor de Curbură. Am avut aşadar posibilitatea să învăţ cum e să  prăşeşti pe o zăpuşeală de peste patruzeci de grade, cum e cu culesul porumbului, cu mulsul vacilor, cu înhămatul cailor, cu trezitul înainte de ivirea zorilor pentru a hrăni animalele, cu cositul lucernei, culesul prunelor, spartul lemnelor....

Oameni bătrâni, cu defectele specifice vârstei, cu palmele bătătorite de munca, cu ochii blânzi atunci când se uitau spre nepoţi şi duri ca oţelul atunci când cineva le încălca ceea ce ei numeau bătătură. Fiecare din ei diferit, dar toţi asemănători prin puterea de muncă şi credinţa în Dumnezeu. O singură vorbă bună din partea lor era îndeajuns să-ţi dea aripi, iar când te dojeneau puteai să intri în pâmânt şi tot nu scăpai de ruşine. Munca era sensul vieţii lor....munca pentru copii, pentru nepoţi şi pentru o viaţă decentă. Nu se plângeau, nu cereau ci doar munceau zi de zi pentru a putea trăi. Mersul la biserică duminica, sărbătorile trăite cu o intensitate greu de definit, indiferenţa superioară faţă de clasa politică conducătoare sunt doar câteva din elementele vieţii de zi cu zi a bunicilor.

De fapt eu îi ştiu de mamaie şi tataie, pentru că aşa se purta vorba la mine la ţară...şi la munte şi la câmp.

Dumnezeu mi-a lăsat în viaţă doar pe mamaia de la munte care a ajuns la vârsta de 80 de ani. Are din ce în ce mai puţină putere şi parcă pe zi ce trece privirea îi devine mai ascuţită şi plină de adânci înţelesuri. O dor şalele, are probleme cu inima, un picior nu o mai ajută ca pe vremuri, dar merge înainte. E singură de 16 ani de când tataie al meu s-a dus în lumea celor drepţi. Nu renunţă la animalele din curte şi nu vrea în ruptul capului să se mute la oraş, la copii. Casa ei bătrânească, curtea cu găinile gălăgioase, grădina îngrijită, pivniţa în care pune fructele şi legumele pentru iarnă....toate acestea reprezintă microuniversul ei. Şi-a pregătit toate cele pentru marea trecere şi vorbeşte de aceasta atât de senin că uneori mi-e greu să-mi ascund lacrimile.

Când scriu aceste rânduri mă pregătesc să plec către locul copilăriei mele, să-i sărut mâna bunicii mele, să aprind o lumânare la mormântul lui tataie şi apoi să-i şoptesc bunicii cât timp îi ţin capul încărunţit la pieptul meu:

Iartă-mă, mamaie, că nu am ştiut să te iubesc şi să te respect aşa cum ar fi trebuit. Fii matale sănătoasă şi  noi, nepoţii şi copiii tăi, o să căpătăm putere  din zâmbetul şi mângâierea ta.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite