O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana

Nelu şi Ana sunt împreună de 60 de ani

Bunicul aşteaptă acceleratul. În gara de la Piatra-Neamţ sunt doar trei linii şi trenul care urmează să-l ducă spre Bucureşti, unde merge la un control medical pentru inimă, va sosi, dinspre Bicaz, la linia a doua.

Stă drept. Nu şi-a pierdut semeţia de fost ofiţer nici la 80 de ani. Acasă, bunica, o ploieşteancă brunetă şi aprigă, plânge. E pentru prima dată în ultimii ani când bunicul pleacă mai mult timp undeva fără ea.

S-A DUS PÂNĂ ÎN VIETNAM SĂ-L VADĂ

Povestea de dragoste le-am aflat-o de la bunica. Mi-o spunea, în episoade, în după-amiezele când luam masa împreună, după ce mă întorceam de la şcoală. „Ne plimbam într-o seară când mi-a zis: «Ştii, ce-ar fi dacă am fi împreună?». «Am forma o familie», am răspuns. Se îndrăgostise de cum scriam. Era ofiţer la regiment şi eu corespondam cu un băiat de-acolo. Îmi citea pe ascuns scrisorile. Era un bărbat frumos, cu nişte ochi verzi, pieptul bombat de culoarea laptelui, şi prin oraş mergea cu un cal alb. Când a venit prima dată la noi acasă, mama, care avea obiceiul să verifice pantofii, mi-a şoptit: «Nuţa mamă, poţi să bei apă din bocancii lui!»“.

După ce s-au căsătorit s-a dus până în Vietnam, unde era plecat la muncă, să-l vadă. La aeroport a condus-o tatăl ei. S-a uitat la cer şi-a zis în barbă, ca pentru el: „Cine ştie când o să-mi mai văd fata...“. Bunicii îi era frică, nu mai zburase niciodată. „Dar aveam în geantă scrisoarea de la Nelu, în care îmi explica pas cu pas ce să fac şi nu mă gândeam decât că în sfârşit o să fiu cu el!“. Chiar şi după atâţia ani, în momentele de tandreţe îl sărută şi-l ia în braţe. Apoi râd amândoi. „Şi uite-aşa, hâra-hâra, a trecut o viaţă de om“, glumeşte.

ÎNTOARCEREA ŞI O GAROAFĂ GRENA

În dimineaţa când bunicul s-a întors de la medic din Bucureşti, bunica s-a trezit la 7. A făcut micul-dejun şi a ieşit să cumpere flori – pasiunea ei. A ales o garoafă grena, a pus-o într-o vază în dormitorul bunicului şi s-a aşezat pe fotoliul din faţa televizorului. După o călătorie de mai bine de şase ore, bunicul a sunat la uşă. Ţinea în mână un buchet de ghiocei; primii din acel an. „Ce faci, mami?“, a zâmbit. „I-am luat din gară de la Bucureşti, m-am gândit să-i ai, că la Piatra-Neamţ încă n-au ieşit.“

Anul ăsta au împlinit 60 de ani de căsnicie. Şi nu e moment când, ascultându-i sau privindu-i, să nu mă întreb câţi dintre noi am avea puterea, astăzi, să stăm o viaţă alaturi de un singur om.