Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra

Bunicul meu, costumat în Moş Gerilă, în ziua Crăciunului din anul 1988. În stânga sunt eu, fascinat de cadourile primite

Bunicul meu era înalt. Îl chema Ilie. Avea 1,83 şi aducea asa, la faţă, cu actorul Puiu Călinescu. Era brunet, dar eu l-am cunoscut când avea părul cărunt. Era de-un calm imperturbabil şi extrem de calculat. Atât de meticulos, încât te scotea din minţi. Şi calmul lui te scotea din minţi.

De exemplu, când eram în clasa a doua, părinţii mei m-au dat la tenis. Ţineam racheta de parcă aveam în mână un buştean. Dar bunică-meu nu se enerva. Era un soare atât de puternic într-o zi, de parcă totul era desprins din poezia "Vara", a lui Bacovia. Toropeală. Parcă zgura terenului se topea şi devenea o mlaştină. Dar el n-avea nicio treabă.

Stătea sub o umbrelă, unde odinioară se făcea tenis în Complexul Dinamo, în spatele stadionului. Şi mă urmărea. Eu dacă mă urmăream, aş fi aruncat cu racheta după mine. El, nu. Plin de calm, la finalul antrenamentelor, îmi lua echipamentul şi mă încuraja. "Nu-i nimic, Vlăduţ" devenise expresia lui preferată. Dar nu era un "nu-i nimic" d-ăla, suficient.

Apoi, mai îmi aduc aminte că îi plăcea să meargă la cumpărături. Pentru un kilogram de roşii ar fi înconjurat tot Bucureştiul, numai să le găsească pe cele mai bune. Pe vremea lui Ceauşescu, el era cel care se trezea la 4 dimineaţa să stea la cozi. Se întorcea pe la orele prânzului de la alimentară. Nu l-a auzit nimeni, niciodată, plângându-se de oboseală.

În al Doilea Război Mondial a fost combatant. Era trecut de 28 de ani atunci. La 28 de ani, parca ţi-ai dori să îţi trăieşti altfel viaţa. Nu printre obuze, oricum. E usor acum să comentam "Români, vă ordon să treceţi Prutul!" La Odessa, a avut noroc ca s-a îmbolnăvit de icter şi de tifos şi l-au trimis acasă, altfel ar fi ajuns în lagărele din Siberia. Îmi povestea că oştenii români erau încălţaţi cu opinci, aproape că mergeau în tălpile goale şi încercau şi ei să ţină pasul pe lângă armata motorizată a germanilor. Eroism şi nebunie, nu? Apoi, a întors armele şi a participat la ofensiva ruşilor din Munţii Tatra pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei de sub stăpânirea nemţilor. Îmi aduc aminte că trecuseră anii, dar spunea că încă mai auzea cum şuierau gloanţele si zgomotul produs de exploziile obuzelor. Peste 500.000 de soldaţi români au participat la ofensiva anti-hitleristă, soldată cu multe, foarte multe pierderi de vieţi omeneşti.

Bunicul niciodată nu a vrut să detalieze traumele trăite în război. Când puneam întrebări suplimentare, pur şi simplu, faţa îi încremenea. Era îngrozit şi începea să plângă. Ţin minte că mi-a povestit că au fost săptămâni când se hrănea doar cu zăpadă. Eram mic atunci când îl mai luam la întrebări, fascinat în clasa a patra de capitolele de la Istorie despre al Doilea Război Mondial.

Şi niciodată, apoi, după ce l-am văzut plângând, nu l-am mai întrebat nimic. Dar întrebările mele erau total absurde. Mai îl vedeam câteodată contemplând, uitat în visare şi eram sigur că la anii aceia se gândea. La tinereţea furată de război. Pe care nu a putut niciodată să îi uite. A murit în anul 2006. Dumnezeu să-l odihnească.