Societate

articolul anterior articolul urmator

După ce îmblânzeşti Dunărea

9
5 Oct 2016 13:39:25
Lavinia Bălulescu
Dunărea, văzută de pe malul românesc, din apropierea localităţii Turnu Severin. FOTO: Lavinia Bălulescu
Dunărea, văzută de pe malul românesc, din apropierea localităţii Turnu Severin. FOTO: Lavinia Bălulescu

Am 15 ani şi urc spre vie, în miez de toamnă. Aracii-s pustiiţi de furia culesului, iar eu stau în vârful dealului, holbându-mă la Dunăre. E ceva ciudat în legătură cu ea, ca de obicei. Cum privesc Severinul, încercând să-mi dau seama pe unde vine strada mea, remarc, pentru a mia oară, că în mijlocul Dunării este o gaură.

Bine, nu chiar o gaură, ci mai degraba o adâncitură, ceva ce fizica mea nu poate să explice, e împotriva tuturor legilor, şi totuşi e acolo. Cred că taică-miu a încercat să-mi descrie într-o zi fenomenul, curenţii, diferitele culori ale apei, o iluzie optică, dar am respins toate ideile astea: am 15 ani şi optez pentru o explicaţie fantastică. Nici nu ştiţi cât de mare e Dunărea.

Am 4 ani, cel mult cinci. Sunt în tren cu maică-mea, e miez de toamnă, am primit locul de la geam şi mă holbez. Circulăm lent, paralel cu Dunărea, şi mă uit cu groază la apa bolnavă, galbenă, îngroşată ca un sos, o apă furioasă, din care ies mâini, vreascuri sau corpuri străine. Privesc cu milă câte un bărbat aflat pe mal, care-şi ţine şapca pe cap cu mâna, să nu i-o ia vântul: n-aş vrea să fiu în locul lui, asta e sigur. Iarna, trecem cu trenul pe acelaşi mal, în altă direcţie, şi rămân cu gura căscată: Dunărea e un deşert alb, îngheţată până la jumătate, domolită, ascunsă sub zăpadă, transformată-ntr-o câmpie stearpă. Dunărea e moartă şi-ngropată. Am putea să oprim trenul şi să valsăm pe suprafaţa pufoasă, îmbrăcaţi ca de Revelion. Apoi îmi trece prin cap că tot ce văd e-nşelător. Că, dacă am îndrăzni să facem asta, Dunărea s-ar deschide şi ne-ar înghiţi „ca pe sfinţi“ (nu ştiu de ce, dar fix asta îmi spun), ne-ar molfăi şi ne-ar ascunde în stomacul ei imens de apă adâncă.

Vreo 12 ani am, poate 13. Văd pentru prima dată de aproape ecluza de la Porţile de Fier 1. Cuvântul „ecluză“ îmi sună ca un soi de bezea care crănţăne în dinţi, ceva bun de mâncat la desert, o chestie fărâmicioasă şi dulce. În realitate, mecanismul enorm, pe care îl zăresc golit de ape, mă înspăimântă până-n vârful degetelor. În faţa ochilor mi se prezintă un hău de ciment care urmează a fi locuit de apele Dunării. Acolo, pe fundul apei, e o tristeţe enormă şi o singurătate pe care nimeni niciodată n-ar trebui s-o cunoască.

Despre singurătatea de pe fundul apei aflu tot în primii ani de viaţă, atunci când mi se spune povestea insulei Ada Kaleh. Zidurile amărâte, mutate pe insula Şimian, şi pe care le admir uneori pe ascuns ca pe nişte oseminte, îmi amintesc de clădirile de sub ape. Mă înspăimântă gândul că, aşa cum am citit prin vreun ziar, dacă se va rupe barajul, Severinul se va inunda până la etajul cinci al Hotelului Traian, apoi vom dispărea şi noi, iar alţii vor învăţa povestea noastră la orele de istorie. Uneori, noapte, visez că geamurile casei pleznesc.

Ani mai târziu, sunt pe malul apei, într-o zi de vară, în care ochii dor din cauza apei sclipitoare. Privim nepăsători barajul, în timp ce ne întoarcem de pe o parte pe alta la plajă. Distanţa enormă până pe celălalt mal, care în trecut a însemnat traseul spre libertate sau spre moarte, e acum o biată linie perpendiculară pe corpurile noastre goale, într-o zi de vacanţă. Dunărea-i o creatură uriaşă, adormită, care dă uneori dintr-un picior. Enormitatea ei e frumoasă ca un secret şi n-a mai rămas nici fărâmă de pericol.

După ce îmblânzeşti Dunărea, apa rece e bună cu tine, te lasă să te scalzi, te ademeneşte în larg, spre vârtejuri ascunse, te adoarme, te veghează, iar dacă tragi un pui de somn o auzi trecând nemuritoare pe lângă tine, fornăind. În timp ce moţăim acolo, pe plaja pietroasă, în miez de vară, în apropierea liniei de cale ferată, ştim sigur că totul va fi în regulă. Ştim sigur că noi suntem nişte oameni, iar ea e o doar o apă. Ştim siguri că la finalul zilei fiecare se va întoarce la el acasă întreg. Ce bine! Asta dacă nu cumva, în timp ce dormim la soare, din apă vor ieşi monştri albaştri pregătiţi să ne înghită cu totul, începând cu bietele noastre picioare.

CITIŢI ŞI:

Blues pentru o fată mută

Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane

Toamna la Terasa Fericirii

Adio, ţară!

N-o să te mint: o să murim

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Ţine minte viitorul

Teoria cafelei


Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

9 Comentarii

Utilizator Adevărul
5.10.2016, 14:06:49

Comentariu considerat abuziv.

catalin toader
5.10.2016, 17:49:40

Ciudat, aceeasi angoasa o am de cate ori traversez Dunarea cu bacul - ca ne va inghiti cu barja si masini cu tot. O sa radeti de mine, dar pe timpul traversarii nu stau niciodata in masina, cum fac majoritatea soferilor (si sa nu credeti ca motivul este ca vreau sa admir peisajul; dealtfel e si ridicola si complet inutila prevederea mea - nici macar nu stiu sa inot). Niciuna dintre cele cateva mari la care m-am invrednicit sa ajung nu m-a intimidat cum o face Dunarea (si zau daca inteleg de ce, sunt om in toata firea). Dar,-ca tot veni vorba de Dunare si de Severin - sunt putine locuri care merita vazute asa cum este Dunarea in Cazanele ei.

+4 (4 voturi)
catalin toader
5.10.2016, 17:52:39

Iar cand ma uit la hidrocentrala ma intreb daca noi am reusi sa facem ce au facut parintii nostri. Iliada si Odiseea autostrazii din tara noastra imi soptesc rautacios ca nu prea.

+5 (5 voturi)
Andrei Popa
5.10.2016, 21:34:13

Trebuie sa stiti dragii mei, ca in anii cand eram condusi de tovarasul Nicolae Ceausescu, am construit opere marete, la care altadata abia indrazneam sa visam. Printre aceste opere marete se numara si Hidrocentrala de la Portile de Fier. Acolo am construit un baraj, asezat de-a curmezisul Dunarii, ca apa fluviului sa se adune intr-un lac mare, iar cu puterea ei uriasa sa puna in miscare turbinele, pentru ca acestea, la randul lor sa produca electricitate. Indrazneata si grea lucrare, dar foarte folositoare pentru noi toti. Odata insa, intr-o primavara, la topirea zapezilor, Dunarea a venit mare, cu valuri tulburi, reci si furioase. Napustindu-se cu o putere uriasa, amenintau sa doboare schelaria si sa distruga, sa mature toata temelia barajului, la care oamenii muncisera vreo sase ani. Zile si nopti toti lucratorii santierului au vegheat si au muncit din rasputeri, ca sa salveze masinile si sa protejeze barajul. Sute si sute de oameni au lucrat atunci, in conditii eroice, primejduindu-si viata. Era asa de greu, incat multi isi pierdusera curajul si nu mai nadajduiau sa mai salveze ceva. Se demoralizasera, istoviti in lupta cu furia valurilor Dunarii. Afland despre situatia deznadajduita de la barajul de la Portile de Fier, tovarasul Nicolae Ceausescu a lasat toate treburile pe care le avea si a zburat imediat cu elicopterul pana acolo. S-a sfatuit cu inginerii si cu muncitorii si, cu energia-i si priceperea-i cunoscuta de intregul popor, a gasit o cale, un mijloc de a infrunta Dunarea si a-i birui furia distrugatoare. Cu sfatul bun, cu vorba inteleapta si hotarata, tovarasul Nicolae Ceausescu i-a insufletit pe toti si le-a redat increderea in puterile lor, a chemat in ajutor masini si muncitori de pe alte santiere. Asa, pentru ocrotirea barajului, s-a dat batalia cu valurile nespus de furioase. Aceea a fost, pentru santierul de la Portile de Fier si pentru intreaga tara, o vizita de neuitat. Printre cei care s-au luptat atunci cu valurile a fost si Alexandru, un operator pe excavator. Cu excavatorul lui a scos din apa mii de butuci si de radacini mari de arbori, aduse de valurile Dunarii. Adica a desfundat mereu un canal de scurgere, lasand apa sa curga, sloboda, la vale, sa nu se umfle si sa nu doboare barajul aflat in constructie. La un moment dat, excavatoristul a ramas izolat intre ape, cu masina lui cu tot. Dar nu s-a speriat, ci a cerut sa i se trimita cu barca motorina si a lucrat fara intrerupere. Cind i se facea frica, vorbea cu motorul excavatorului. „Nu te lasa, leule - asa ii zicea el motorului - biruie, cu focul tau, mania apei, ca eu te-oi hrani cu motorina"...Apoi adauga: "Asa cum cuvantul tovarasului Nicolae Ceausescu a aprins flacara increderii in inima mea, asa acum eu aprind focul din inima ta, draga motorule! Sa nu ma lasi!". Si, in adevar, nu l-a lasat... Dupa aproape o saptamina de munca incordata, istovitoare, apele Dunarii au inceput sa scada, valurile s-au domolit. Barajul a fost salvat, prin uriasul efort al oamenilor. Stricaciunile pricinuite de inundatie au fost mici, fata de ce ar fi putut sa fie, asa ca lucrul a continuat cu si mai mult elan. Cand s-a terminat aceasta uriasa lucrare, s-a facut, in ziua de 16 mai 1973, o mare festivitate de inaugurare. Au venit acolo tovarasul Nicolae Ceausescu si losip Broz Tito, care pe atunci conducea Iugoslavia, tara vecina si prietena, de pe celalalt mal al Dunarii. Tovarasul Ceausescu a prins pe pieptul excavatoristului Alexandru o frumoasa decoratie, spunindu-i: „Drept rasplata pentru devotamentul si eroismul cu care ai muncit la construirea si apararea acestui urias baraj!". O data cu Alexandru au fost decorati si alti multi ingineri si muncitori, constructori ai Hidrocentralei de la Portile de Fier, lucrare cu care tara noastra se va mindri, totdeauna, ca de o mare victorie a socialismului.

-1 (3 voturi)
Paun Al
5.10.2016, 22:43:28

Asta da... "imblanzirea Dunarii ", nu dulcegariile d-nei Lavinia ...:) Nu stiu daca te lasa memoria , dar vreau sa-ti amintesc, ca ai mai postat cel putin odata aceasta oda asta , inchinata tovarasului Nicolae Ceausescu , conducatorul nostru iubit ...:)

+4 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (9)

Modifică Setările